Sigur te-ai gândit și tu cel puțin o dată „ce ciudați sunt ăia”. Ei bine, te pot asigura că după ce vei citi acest articol vei vedea cuvântul acesta cu alți ochi. Azi aș vrea să dăm uitării toate ideile preconcepute. Iar pentru asta, o să-ți fac cunoștință cu arta scenică și 3 opere… ieșite din comun. Altfel spus, dovada că oamenii-s ciudați: omul de sub podea și femeia cu sânge de cal. Enjoy!
-
Omul de sub podea
„Seedbed” (1972) este o operă de artă pusă în scenă de americanul Vito Acconci în Galeria Sonnabend. Eu aș descompune lucrarea, din punct de vedere tehnic, în două părți: podeaua și omul. Prima presupunea o rampă de lemn care se contopea cu podeaua galeriei. A doua, componenta umană, o reprezenta chiar cel care a venit cu ideea, adică mai sus menționatul artist. În timpul expoziției, care a durat 3 săptămâni, timp de opt ore zilnic, acesta era ascuns sub această rampă.
Ce crezi că făcea? În ce consta actul artistic?
Îți spun eu: se masturba. Acum cred că-ți pui multe întrebări. O să-ți răspund la prima: da, se auzea ce făcea. Ba mai de atât, spunea în șoaptă alte chestii de natură sexuală.
-
Femeia care a devenit obiect
Față de „Seedbed”, unde audiența devenea un obiect și o dorință pentru artist, în „Rythm 0”, artista însăși este obiectul. Astfel, în 1974, Marina Abramović a condus un experiment de 6 ore în Studio-ul Morra din Naples. În acest timp, Abramović a renunțat să fie mai fie om. A pus 72 de obiecte care mai de care pe o masă, iar audiența avea voie să-i facă orice dorește, folosindu-se de ce dispunea. Printr-o declarație, artista își asuma întreaga responsabilitate: oricine îi putea face orice. Persoana respectivă nu ar fi avut de suferit nicio consecință. Ca să-ți faci o idee mai clară, pe acea masă puteai găsi atât un trandafir, vin și un parfum, cât și cuie sau un pistol, alături de un glonț.
Cum a ales publicul să-și lase amprenta asupra artistei?
Inițial, aceștia au testat apele. Au încercat să vadă dacă femeia va schița vreo emoție. După ce s-au asigurat că acțiunile lor nu au un efect imediat, curiozitatea și adrenalina au dat peste cap moralitatea. I-au tăiat gâtul și băut sângele, un om ajungând să încarce pistolul. Până la urmă, restul oamenilor l-au oprit din a continua. Totul s-a terminat relativ okay, în sensul că femeia nu a murit. Totuși, a spus multe despre oameni.
-
Femeia cu sânge de cal
Din acest moment, oamenii țin de domeniul trecutului. Opera „Que le cheval vive en moi” din 2011 a lui Marion Laval-Jeantet aduce în prim-plan legătura om-animal. De-a lungul a câteva luni, și-a injectat progresiv în sânge diverse substanțe cu scopul de a-și putea, într-un final, injecta sânge de cal. Acest proces de imunizare a fost absolut necesar – dacă nu ar fi existat, artista ar fi suferit un șoc anafilactic.
Cum totul a mers bine, comuniunea cu natura a mers și ea. Și-a injectat sânge de cal, care avu mai multe efecte asupra ei. Conform Centre Presse, artista a declarat că: „Aveam impresia că sunt extra-om. Nu mă aflam în corpul meu obișnuit. Eram hiperputernică, hipersensibilă, hiperagitată, hiperînfricoșată. O emotivitate erbivoră. Nu eram în stare să dorm. Este posibil ca eu să fi simțit puțin din cum este să fii un cal”.
Okay. Cred că până acum ai avut timp berechet să îți faci o opinie proprie.
Poate te-ai gândit că primul experiment e o tâmpenie, iar al doilea reprezintă o realitate tristă. Poate al treilea ți-a făcut sete de clor… Totuși, dacă nu ești o stană de piatră, trebuie să recunoști că ai suferit un mic șoc. Exact asta fu și prima mea reacție. Din punctul meu de vedere, aceste experimente sunt, înainte de toate, intense. Apar de nicăieri și te fac să-ți pui o sumedenie de întrebări.
Spre deosebire de tine, care citești asta cel mai probabil din curiozitate, mie toate aceste informații mi-au fost prezentate în cadrul unui curs la universitate. Scopul cursului era ca elevii să înțeleagă legătura dintre artă și societate. Asta este exact ceea ce au în comun toate aceste opere. Indiferent cât de nebunești ar părea, cel puțin un membru al societății a considerat asta artă. Ar trebui să numim artă doar pânzele din Luvru? Ar trebui să le cumpărăm ăstora un tricou personalizat pe care scrie „ciudați”? Ce contează cu adevărat? Cred că rămâne de văzut.
