Activist din fire și președinte al Asociației Tășuleasa Social, Alin Ușeriu este dovada contemporană că orice ne dorim se poate realiza. Asociația sa are drept scop lupta împotriva hoților de lemne prin educație, cultură și sute de hectare împădurite. Ducând un bagaj greu de cunoștințe și experiențe în cultura organizațională, pentru Alin Ușeriu totul pare posibil.
Via Transilvanica e proiectul care a cucerit România în ultimii ani. Proiect organizat de Tășuleasa Social, condusă de Alin Ușeriu, Via reprezintă 1.400 de kilometri de cărare pe diagonală în România. Traversând zece județe, turiștii află tot mai multe despre România, cultura acestei țări și frumusețile ei. Vă invit să aflați mai multe despre „menirea vie a Viei”.
De unde a pornit motivația pentru acest proiect?
Eu cred foarte tare că România este o țară care la acest capitol are ce să vândă. Patrimoniul natural și cel rural al României sunt mărfuri care pot fi valorificate fără prea mare efort. Ar presupune, mai degrabă, un efort de protecție, de restaurare, de punere în valoare.
Practic, gândul nostru a fost acela de a face o cărare pe care în momentul în care o parcurgi să îți ofere experiența României. Desigur, nu puteam să mergem în zig-zag și prin cele 4.000 și nu știu câte comune ce sunt în România. Dar, o parte din Bucovina, o parte bună din Transilvania, Banatul, Oltenia sunt, într-o oarecare măsură, relevante pentru această diagonală. Noi asta ne-am dorit în primul rând.
Acum, Tășuleasa Social este o organizație care are în nume componența socială. Noi ne-am dorit foarte mult ca proiectul să trezească la viață sate care sunt apropiate stadiului de dispariție. Parțial, eu cred că ne-a reușit această inițiativă, pentru că nu numai satele aflate în acest caz se bucură de Via Transilvanica, ci și sate înstărite.
Ca o paranteză, îmi amintesc că proiectul a fost primit cu reticență în Bucovina, unde turismul este dezvoltat. Totuși, Via Transilvanica oferă o stabilitate destul de mare, adică poți parcurge pe jos 20 și ceva de kilometri. Vara, de exemplu, sunt 20-30 de tineri care pleacă deodată de la Putna pe Via Transilvania. Se formează totodată un soi de ambasadori pe termen lung ai regiunii. Cred că de asta fiecare localitate are nevoie: un atașament.
Cum ați delimitat poziția bornelor din cadrul traseului Via Transilvanica?
Poziția bornelor este, în primul rând, dată de distanța de 1.000 de metri între ele, care nu s-a putut respecta tot timpul. Noi aveam nevoie de un însoțitor la acest drum lung. Să te aștepți ca un om să pornească bezmetic după niște semne vopsite și să strabată 1.400 de kilometri nu ni s-a părut tocmai valid. Nu știu dacă ar fi făcut cineva asta.
Sunt drumuri de lungă distanță făcute cum am menționat înainte, dar noi am vrut să fie ceva stabil, indestructibil, ceva de care comunitatea se atașează. Atunci, bineînțeles, aceste borne oferă un atașament față de zona în care sunt poziționate, oferă o lucrare artistică căutată.
Noi tot timpul când am avut o tabără de sculptură, artiștii știau pentru ce zone sculptează, deci se regăsesc motive locale, artiști locali, motive tradiționale pe aceste borne. Practic, la 1.000 de metri întâlnești o bornă, dar poate să fie și la 800 de metri și la 1.200 de metri. Sunt locuri în care nu am putut plasa borna la exact 1.000 de metri din x, y motive.
Dar ele de fapt, metafizic vorbind, însoțesc un călător pe toată lungimea celor 1.400 de kilometri. Eu fiind cel care a parcurs tot traseul, mi-am dat încă odată seama ce bună idee a fost aceasta pentru că eram într-o stare de euforie de fiecare dată când întâlneam o bornă, mai ales acolo unde celelalte semne s-au deteriorat sau au fost vandalizate. Practic, aceste borne conferă stabilitate proiectului.
Ce presupune un astfel de proiect? Ce resurse sunt necesare pentru implementarea acestuia?
Eu cred că cea mai importantă resursă și probabil singura cu adevărat importantă este să fie un proiect bun. În România e aproape imposibil ca cineva sa reușească să adune 1,7 milioane de euro pentru o cărare într-un proiect cu valori pozitive.
Adică noi nu am vorbit de sărăcie, de cancer, spitale, sânge pe jos, catastrofe. Toate celelalte campanii de strângere masive de fonduri se bazează pe o oarecare spaimă. Toate astea se datorează unui proiect care eu cred că a fost foarte, foarte bun.
Ca președinte al unei organizație care a împlinit chiar zilele acestea 23 de ani sunt convins că cei 23 de ani sau cei 18 până am început proiectul au fost decisivi. Doamne ferește să ne fi apărut în cale un astfel de proiect când aveam cinci ani sau zece ani de activitate. Îți trebuie toate celelalte valori pe care tu le aduni în timp: know-how, înțelepciune, abilitatea de a conlucra cu autoritățile.
Să nu uităm că au fost implicate 107 unități administrativ-teritoriale diferite din zece județe, cu partide diferite, cu toane diferite, cu mentalități diferite. Îți trebuie o oarecare abilitate să lucrezi cu ele. Fără ele, de altfel, nici nu se poate într-un astfel de context, fără să ai o comunitate. În spatele întregii aceste povești stau o echipă bună, experiență îndelungată, necesitatea de a avea un proiect de felul acesta.
Despre momentele și locurile frumoase din Via Transilvanica
Care a fost cel mai emoționant moment din cadrul implementării proiectului?
Pentru mine, momentul cel mai emoționant a fost când l-am putut parcurge. Deci să fii sănătos, să îl parcurgi și să mergi 1.400 de kilometri a fost pentru mine fantastic. Și nu momentul în sine, mersul, dar sentimentul de aparținere. Am devenit al drumului, am devenit un vagabond, care, bineînțeles, a primit și roadele oamenilor de pe drum care știau cine sunt.
Clișeic, lucru pe care eu în general nu-l recomand, noi, oamenii, în general, ne facem treaba noastră și spre sfârșitul vieții profesionale mai facem ceva și pentru alții. Sunt foarte mulți cei care în viața lor s-au dus foarte distinct în felul acesta. Atunci s-ar putea să-ți apară niște rezultate dacă ai noroc să nu te îmbolnăvești pe drum și să nu mai ai chef să faci ceva pentru altcineva, ci să îți vezi doar de sănătatea ta.
Pe când eu m-am apucat de aceste activități la 30 de ani. Atunci aveam deja în cap ideea cu Tășuleasa Social și iată că la 52 de ani am primit rezultate concrete. Erau oameni care mă îmbrățișau și îmi spuneau că în sfârșit cineva face ceva în felul ăsta pentru satul lor. Nu cred că era vorba de o bunăstare pe care comunitatea o așteaptă de la Via Transilvanica, și asta, dar mai ales trezirea aceasta la viață.
Să te trezești dintr-odată dintr-un cătun prin care nu trecea nimeni la 20-30 de tineri zilnic care vin la tine, stau de vorbă cu tine, îți consumă din supraproducția de produse pe care le-ai făcut acolo cu greutate. Cam asta am găsit eu acolo, bucuria că am făcut ceva frumos. Beneficiul ăsta văzut, când îl pricep acum, a fost emoționant.
Pentru organizație, pe 8 octombrie, atunci când am terminat cred că a fost momentul emoționant. Au fost la Alba Iulia 12.000 de oameni peste zi la proiectul acesta. A fost foarte frumos.
Care este locul dumneavoastră favorit din întreg traseul?
Pentru mine Via Transilvanica sau un drum de lungă distanță nu are efectul pe care îl puteți bănui din afară. Ajungi într-un loc paradisiac și îți spui că acela e the best of the best. România e o țară frumoasă care acum poate fi în ceață, și apoi să vezi un copac pe care îl poți vedea în 1.000 de locuri și să te impresioneze foarte mult.
Cel mai important lucru la un drum de mare distanță este când devii al drumului, când drumul are grijă de tine. Eu am mai fost și pe Camino de Santiago, am parcurs 1.500 de kilometri atunci în Franța, Spania și Portugalia. Am ajuns de mai multe ori la Santiago de Compostela și țin minte că sentimentul de aparținere a drumului a ajuns la mine mult mai târziu după aceea pentru că nu am știut despre ce-i vorba.
Concuram cu ceilalți participanți, bagajul meu era foarte greu (cel din spate, dar și cel din cap, din suflet). Pe când, la Via Transilvanica după două săptămâni eram al drumului. Și atunci tu ai impresia că intri într-o fază foarte interesantă când drumul are grijă de tine.
Eram ieșit din Blaj și la un moment dat știam că mai am 15 kilometri, nu am mai găsit niciun magazin ca să mă aprovizionez. Eram îngrijorat că îmi era foame, că zona nu e suficient de dezvoltată. Și exact când aveam eu gândurile astea cineva a ieșit în mijlocul pădurii cu o farfurie plină de bunătăți.
Acolo era un loc de rugă catolic, iar omul își sărbătorea ziua și m-a invitat la masă. Exact când aveam mai mare nevoie. Tot așa, am avut nevoie de o intervenție chirurgicală de urgență într-un mare centru health and care din România (Oțelul Roșu). M-am speriat. În România când te gândești că ajungi la spital, toți o facem cu o oarecare frică.
Ei bine, acolo am întâlnit probabil cel mai bun chirurg din Caraș Severin, care mai avea un sfert de oră de gardă, care m-a însoțit încă câteva zile până când am putut face incizia ca să continui drumul. Eu i-am zis: „Mă fac de toată rușinea în satul meu dacă nu merg mai departe”. Cu un abces așa de mare nu am știut dacă pot continua drumul.
Ce vreau să zic, indiferent ce ai nevoie, la un moment dat drumul îți oferă. Cred că asta are legătură și cu faptul că tu îți reduci foarte mult pretențiile. Nu mai ai nevoie de tot ce folosești într-o zi, ci de foarte puține lucruri. Țin minte că dacă ajungeam la un magazin sătesc și îmi luam o înghețată la doi lei era o mare bucurie, pe când în viața de zi cu zi e greu să apreciezi asta.
Ce semnificație are fiecare reper ales?
La borne sunt 80 de artiști care au participat la taberele de sculptură în cei patru ani și jumătate. Ei au primit indicații, direcții după care s-au făcut operele lor. Au avut și foarte multă libertate să realizeze ce și-au dorit.
Este clar că lucrările au legătură cu zona de care aparțin, 50% au legătură cu zona din care sunt, încă 25% sunt lucrări universale și 25% sunt ce și-a dorit artistul să exprime.
Poți întâlni și o statuie care seamănă cu cea din Insula Paștelui, de exemplu, care mi s-a părut foarte frumoasă, sau poți să îl întâlnești pe motanul Garfield. Este vorba de texturi. Ar fi foarte bine să facem o precizare: spațiul este foarte limitat, este vorba de 25 de centimetri pe o bornă de andezit.
În felul în care este marcat traseul Via Transilvanica nu mai este marcat niciun traseu din lume până în acest moment. Așa cum am mai zis, este un însoțitor care îi rog și pe ceilalți să îl descopere la fiecare kilometru.
Proiectul Via Transilvanica în simțirea românilor
Ați auzit vreun comentariu privind proiectul care ți-a rămas în minte și acum?
Domnul Dinu Mititeanu spune despre „acel munte pe orizontală”. La vârsta de 80 de ani, domnul Dinu Mititeanu termină curând traseul și el asta a zis foarte frumos: „Via Transilvanica, acel munte pe orizontală”. Îmi aduc aminte, de asemenea, întâlnirile importante.
De exemplu, am ajuns într-o localitate deasupra de Romoșel. Îmi amintesc că Nicu a fugit câțiva kilometri până la Profi în sat când a văzut că vin oameni pe Via Transilvanica ca să cumpere brânză feliată și salam feliat, căci el credea că nouă nu ne va plăcea ce are el în grădină. Via Transilvanica s-a construit pe o bază foarte temeinică de oameni faini, cum este acesta.
România este o țară în care se poate construi turism de felul acesta și asta, bineînțeles, este cel mai frumos lucru. Când întâlnești simplitatea aceasta, o oarecare timiditate a oamenilor cu privire la turism, despre ospitalitate, dar care totuși se termină într-o poveste incredibil de frumoasă.
Cum evaluați raportul pe care l-a adus Via Transilvanica asupra societății românești?
Societatea l-a primit cu mare bucurie. Poate nu avem noi autostrăzi, poate nu putem să facem pârtii de ski sau altele, dar totuși avem o cărare, avem un long distance trail în România care poate fi interesant la nivel de Europa de Est cu siguranță. Noi ne-am dori cu ajutorul românilor să îl situăm în primele zece trail-uri din lume.
Și asta, bineînțeles, că va avea un impact. Deja sunt mii de oameni care i-au bătut cărările, care au fost pe el, poate o perioadă mai scurtă, poate 100 de kilometri sau numai chiar o zi sau o perioadă mai lungă cum am fost eu. Suntem câțiva care l-am parcurs tot.
France Press a făcut un material amplu despre Via Transilvanica care a fost preluat de 1.300 de publicații, lucru foarte mare când este vorba de un proiect pozitiv, nu de o catastrofă sau de un corupt. Știrile rele se preiau mai repede.
Eu cred că în cinci ani vom putea vorbi de un impact major asupra societății. În cinci ani dacă vor fi 100.000 de oameni pe traseu, câte șapte zile putem socoti peste un milion de cazări. Bineînțeles că aceste cazări aduc și un aport economic anual.
În acest moment marea provocare a organizației Tășuleasa Social și a României este să nu ne facem de minune. E suficient să fie mușcat de un câine un turist străin, care nu știe să se apere de niște probleme pe care noi le avem în România și ne vom duce 200 de ani înapoi. Aici va avea și proiectul mult de suferit. Practic, acum este un proiect de țară. Trebuie să vedem cum vom face față tuturor acestor provocări.
Din cei pe care i-ați întâlnit de-a lungul traseului Via Transilvanica, aveți o poveste deosebită de viață care v-a marcat?
Povestea care deja s-a spus în România și care mă bucur că are legătură cu Via Transilvanica este a lui Radu de la Șapartoc. Și-a dorit foarte mult să intre în această lume a Șapartocului și să ofere ospitalitate. Îmi amintesc că noi eram față în față și el încerca să afle de ce am mers pe la Șapartoc, când puteam să merg prin alte localități.
Nici eu nu înțelegeam exact, dar cred că există cineva care le așază deasupra noastră. Cred că a fost tot timpul o forță care ne-a ajutat să ducem proiectul acesta mai departe. Radu și-a terminat casa de oaspeți cu 24 de ore înainte de a porni proiectul. Încă mirosea a vopsea când au venit primii turiști de pe Via Transilvanica.
El de atunci găzduiește numai de pe Via Transilvanica sau 90% numai astfel de turiști. Foarte interesant că în satul Șapartoc, care mai demult avea peste 1.000 de locuitori, primul copil botezat în una din cele trei biserici din sat a fost a lui Radu după 47 ani. Cumva, numai și pentru asta, Via Transilvanica și-a obținut deja menirea.
Să aduci viață într-un loc după 47 de ani de degradare, de părăsire mi se pare impresionant. Dar sunt mii de povești: babele din Bucovina care au grijă de noi, care văd când vine ploaia, care au grijă să ne explice cum să mâncăm. Ele s-au transformat în niște agenți Via Transilvanica foarte importanți pentru proiect.
În acest moment, Via Transilvanica este deja un lanț social și este incredibil că asta a fost posibil în România. Desigur că într-un lanț social unele verigi sunt mai puternice, altele mai slabe, dar e un lanț de 1.400 de kilometri care se ține laolaltă. Dacă la un moment dat noi vom face din asta un circuit social, altfel spus dacă faci un pas în Putna să se simtă până în Drobeta Turnu-Severin, va putea funcționa armonios așa cum România merită. Și la urma urmei despre asta e vorba, să funcționeze, să aibă puterea exemplului, să ne învețe. Cred eu că asta este menirea Viei, menirea vie e Viei.
Dificultățile la care a fost expusă Via Transilvanica
Cum consideri că au afectat pandemia și războiul demersul vostru?
Eu cred că cu pandemie sau fără pandemie mergeau oamenii pe Via Transilvanica. Probabil sunt oameni care s-au pornit deoarece nu puteau merge în străinătate. Războiul nu ne-a afectat deloc pentru că noi după anxietatea provocată am realizat la Bistrița cel mai important act umanitar. Adică, am trimis deja peste 39 de camioane în Ucraina.
Felul nostru de a ne lupta cu Putin deja l-am practicat, dar Via Transilvanica nu a avut nicio legătură. Poate că tot răul înspre bine deoarece tot mai mulți sunt cei interesați de zona de est a Europei. Eu cred că la un moment această curiozitate va deveni benefică ca și număr de turiști.
Altfel, organizația noastră este una stabilă și având încrederea oamenilor, noi ne-am dus la țelul nostru foarte clar. Am respectat normele și asta ne-a îngreunat, ce-i drept, dar am mers înainte și în patru ani și jumătate am terminat acest proiect de mare anvergură. Să ai o infrastructură națională de 1.400 de kilometri în zece județe diferite e un proiect mamut.
Care a fost cel mai dificil moment în cadrul organizării proiectului?
Eu nu m-am crezut capabil de atâta efort. Nu am crezut că o să ducem la capăt proiectul acesta și nu am crezut mai ales că echipa este în stare să facă atâta efort într-un timp atât de scurt. Aș spune că pentru un proiect de mărimea asta nu a fost niciun moment dificil, în acest moment.
Da, a fost greu, dar era mare păcat să fie ușor. Da, a fost dificil, dar era mare păcat să fie derizoriu. Era mare păcat să obținem toată povestea asta cât pocnești din degete pentru că este un proiect care și-a meritat cumva și sacrificiul, efortul. Acum, după ce am terminat, parcă totul a avut sens și nu am avut chiar niciodată un moment dificil.
Am rămas în patru ani și jumătate foarte des fără bani. Să plătești facturi pentru pietre de andezit, au fost totuși 50 de tone de andezit sculptat la noi în grădină, nu este ușor,
Noi avem impresia că ne-am culcat acum patru ani jumătate – cinci ani și ne-am trezit în același nor de andezit. Am avut în campusul Tășuleasa o viață complet diferită față de ce am avut înainte. A fost greu, dar altfel a fost exact cum trebuie, deci nimic dificil.
Via Transilvanica în viitor, în contextul socio-politic românesc și în viziunea lui Alin Ușeriu
Consideri că societatea românească valorifică la adevăratul potențial resursele țării noastre?
Nici pe departe. Ba din contră, fiecare localitate are o mână de oameni, câțiva oameni care jefuiesc țara asta, care nu-și doresc ca țara asta să meargă înainte. Jaful acesta este și foarte pe înțeles, dar și mie mi-a luat ceva timp să îl înțeleg. Nu avea cum un sat de 1.000 și ceva de locuitori să aibă acum 25 de locuitori.
Cum să ajungă sărac dacă înainte se împărțea la 1.000 și ceva de oameni și acum la 30? Din păcate, exact asta nu am priceput noi. Pentru că un sat avea 2.000 de hectare de livezi, 4.000 de hectare de pășuni, 5.000 de hectare de pădure și toate astea în momentul de față le stăpânește cineva.
Practic, ei sunt acolo de decor 30-40 de oameni săraci, dar mai sunt încă trei – patru oameni care vor ca acest sat să rămână pe loc, să nu le caute nimeni în subvenții. Eu am crezut că Via Transilvanca aduce turiști și aceștia vor fi marele pericol, dar de fapt antreprenoriatul este.
În momentul în care cineva se instaurează în acest sat, el va face parte din acesta și va întreba: „Unde sunt subvențiile? Unde este dreptul nostru de proprietate? Unde este dreptul nostru la pădure? Unde este dreptul nostru la pășune?”. Iar cei care acum jefuiesc aceste sate nestingheriți vor avea bineînțeles în el un concurent, un om cu care vor trebui să se lupte. Din păcate, nu numai că nu avem o țară folosită la adevăratul potențial. Este sistematic alungat din localitate, din sat, din țară tot motorul țării pentru că trebuie jefuită în continuare și Slavă Domnului că e bogată și poate fi jefuită în continuare.
Aveți în plan pe viitor proiecte asemănătoare? Poate chiar la nivel internațional?
În acest moment trebuie, încă să avem grijă de Via Transilvanica. La Alba noi am venit și am spus că e ziua de naștere a unui proiect. Noi până acum am trasat-o, dar ea are nevoie de calitate, siguranță, o popularizare demnă de mărimea proiectului.
Trebuie să vorbim despre asta, să mergem în străinătate la târguri. Are nevoie de o legislație. Aceasta trebuie negociată cu niște autorități care sunt cam atrofiate din punctul acesta de vedere. Este foarte important să nu mai intre tractoarele forestiere pe traseele turistice.
Este necesar ca pietonul pe marginea asfaltului să aibă o bandă de siguranță, nu numai pentru călătorul de pe Via Transilvanica. Câinii sunt, de asemenea, o problemă destul de mare care este de secol al XVII-lea. Sunt câteva probleme pe care trebuie să le rezolvăm cu autoritățile.
A fost interesant că am fost invitați în Ungaria ca și proiect de Best Practice. Acest lucru înseamnă că proiectul nostru deja crește și creează în străinătate valuri și oamenii sunt atenți la forma asta de turism. Eu cred că numai într-un context sinergetic internațional vom putea avea acest proiect realmente la adevărata lui valoare.
Sunt piste de biciclete, sunt vii nenumărate făcute și în Moldova și în Dobrogea și în Valahia și peste tot. Noi credem că fix acest aspect lipsește ca turiștii să vină încoace. Un turist în momentul de față va veni dacă este o poveste coerentă în spate care să îi ofere și siguranța. De asemenea, că va merge să învețe ceva, că va putea să se laude cu munca depusă pe traseu.
În momentul de față, dacă mergi pe 40 de kilotrimetri între Odobești și Cucuieții din deal, că au făcut acolo o pistă dublu sens de biciclete, nu oferă nicio experiență. Nu poți merge cu ea la un târg internațional. Astfel, noi în momentul de față probabil avem 100.000 de oameni activi în toată țara pe care să îi canibalizăm în toate proiectele pe care le-am făcut în România. Dar nu ajung.
Orice loc care oferă ospitalitate fără să aibă minimum 100 de zile măcar 15 oameni la cazare și la masă nu va putea rezista, nu va fi sustenabil. Ținta noastră cu Via Transilvanica este să ajungem la cei zece milioane de turiști, de pensionari activi din Europa. Cei care au timpul necesar, curiozitatea necesară, biciclete perfomante. Nu putem să canibalizăm 100.000 de oameni din centrele noastre mari pe care să îi plimbăm pe traseele noastre pentru că ei vor obosi la un moment dat.
Dar așa cum știm noi în România, acum patru ani și jumătate nu vorbea nimeni de trasee, de long distance trail și acum toți vorbesc despre asta și și-au făcut sute de piste și kilometri de biciclete peste tot, dar mă tem eu că o cărare e cu adevărat tristă când intră în paragină.
Consideri că ți-ai atins scopul în societate cu Via Transilvanica?
Orice organizație, ca și orice om matur, își dorește să facă ceva cu adevărat relevant. Îmi e foarte clar acum după ce am parcurs Via Transilvanica, am văzut ce poate face organizația noastră că mai mult nu putem face.
Să avem noi de la Tășuleasa Social norocul de a face o așa frumusețe de proiect, să nu luăm bani publici, să nu ne corupem, să nu trebuiască să dăm de la noi mai mult decât am vrut… toate astea la un loc m-au dus într-un loc privilegiat, foarte liniștit.
Chiar dacă mâine se închide poarta asociației, două lucruri nu mai putem schimba: nu mai putem opri proiectul ăsta și nu ne-am putea întoarce din drumul maturității organizației. În anul 2000 vorbeam de voluntariat, în 2007 am făcut cea mai mare acțiune de împădurire. În 2008 am făcut cea mai mare acțiune de voluntariat mergând de la Vatra Dornei la Galați și curățând toată gârla.
Aveam tichete de schimb al plasticului pentru diminuarea gunoiului în 2010. Am avut Pădurea Pedagogică în 2011, proiect unic în Europa de Est. Toate proiectele pe care le-am făcut au fost proiecte de avangardă, proiecte grele, serioase. Iar Via Transilvanica este sfera tuturor, mai mult de atât nu putem face.
Dar, după cinci ani, după ce avem grijă de el și el pleacă, după ce se va descurca singur, cred că vom avea o idee nouă și mă voi bucura mult să continuăm. Acum să vedem și cât ne duce puterea, că după 23 de ani… e o viață de om până la urmă.
Sursă fotografie: Via Transilvanica (official group)
Interviu realizat în ianuarie 2023.
