În 1933 Adolf Hitler ajunge cancelar al Germaniei. Acesta este începutul Holocaustului. Un an mai târziu este numit Führer (conducător) al Germaniei Naziste, poziție pe care se menține până în 1945, când este găsit mort cu o plagă împușcată. Istoricii spun că s-a sinucis.
În același an în care ajunge Hitler în funcție, începe consolidarea unei rețele de lagăre de concentrare ca parte din „soluția finală a problemei evreiești”. Până la izbucnirea războiului, acestea erau folosite pentru tortura opozanților politici, cu o capacitate de patruzeci și cinci de mii (45.000) de persoane.
În 1939, odată cu începerea celui de al Doilea Război Mondial și cu preluarea poliției de către Organizația Schutzstaffel (SS), acestea devin adăpostul unor „elemente rasiale nedorite”, printre care numărăm evrei, sârbi, polonezi, romi la care adăugăm homosexualii, criminalii, antisocialii și persoanele cu handicap, ajungându-se la douăzeci și una de mii (21.000) de persoane și numerele continuă să crească.
Până la finele războiului, numărăm aproape 70 de lagăre de concentrare, de muncă, de tranzit și de exterminare.
Descrierile sunt orientative, moartea e tot moarte.
În aceste lagăre au murit uciși aproape 6 milioane de evrei, 7 milioane de sovietici (atât prizioneri de război, cât și simpli cetățeni), 3 milioane de polonezi, 6 sute de mii de sârbi, 5 sute de mii de romi, 205 mii de francmasoni (practicanți ai unei religii sau ai unui cult), 270 de mii de invalizi, 15 mii de homosexuali, 7 mii de republicani spanioli.
Recensământul probabil nu a fost calitativ, iar aproximările mele nu sunt la virgulă, dar ce puteți reține e că au fost uciși aproximativ douăzeci de milioane de oameni nevinovați. 20.000.000. Mai mult decât populația României din prezent.
Această tragedie o numim Holocaust.
Probabil nu vă sunt străine aceste date. Istoria poate fi urmărită, documentată, învățată. Și la fel de ușor poate fi și uitată.
Dar poveștile acestor oameni nu pot fi aflate, documentate, date mai departe. Așa cum fiecare a fost doar un număr în ochii nazismului, așa și pentru noi sunt un simplu număr. Un număr marcă a acestei moșteniri dureroase.
Astăzi, 27 ianuarie, este Ziua Internațională de Comemorare a Victimelor Holocaustului.
Nu vom vorbi despre numărul de victime sau despre numărul de complici la această monstruozitate. Vom vorbi despre toți oamenii pierduți printre ruinele unei normalități luate de război.
E 1933. Trăiești în liniște. E 1938. Trăiești. Lumea nu te mai place, vecinii nu te mai salută, dar trăiești. E 1939. Ți se spune să pleci la muncă pentru a-ți salva restul familiei. Călătorești zile în șir într-un vagon de vite, înghesuit cu zeci de suflete. Primești un colț de pâine o dată la ceva zile, te ușurezi printr-o gaură în podeaua vagonului. Ajungi într-un loc necunoscut. Ești spălat, inspectat și ras în cap de față cu alte sute de persoane. Primești un număr pe antebraț și un triunghi de o culoare în funcție de condamnare. De acum, nu mai ești tu, ești numărul tău și condamnarea ta. Tu nici nu realizezi că ai fost condamnat, dar încă trăiești.
Nu mai sunt ani, sunt doar zile de muncă. Bei o supă chioară zilnic, o dată la câteva zile și puțin noroc mănânci un colț de pâine. Dormi pe paie, împarți un pat cu alte 3 persoane și o suferință cu alte sute. Muți bolovani, sapi gropi, ridici hangare. Dacă ai noroc, ajungi infirmier sau tatuator. Dacă ai ghinion, escortezi colegi de suferință către camerele de gazare. Ți se rupe sufletul și corpul, dar măcar trăiești.
Dacă ai ceva special, ca un geamăn sau un uter, ești victima experimentelor medicale: expunerea la anumite boli, modificarea genetică a fătului, similarități care îți schilodesc trupul pe vecie. Dar încă trăiești.
Dacă ești femeie, munca e puțin diferită, dar e compensată de violuri. Poate un SS-ist te place suficient cât să te facă amanta lui. Ți-e silă, dar măcar trăiești.
E 1945. Auzi că războiul se termină, dar morțile sunt din ce în ce mai multe. Naziștii încearcă să își ascundă urmele. Vin rușii și te eliberează. Sau, dacă ești într-un loc mai izolat, salvarea ta se mai amână, nu știe nimeni că ești acolo și nu vine nimeni să te caute.
Dacă ai fost norocos în lagăr și ai avut un iubit sau o meserie de interior ești considerat complice. Ești trimis la muncă silnică în Siberia.
Sau poate nu. Poate ai reușit să scapi și să ajungi acasă. În Varșovia sclipitoare care a fost bombardată în timpul războiului. În Iașul luminos care a găzduit el însuși un lagăr între timp. În Bratislava liniștită, acum o amintire vie a durerilor tale. Dar încă trăiești. Ești unul dintre cele 3 milioane care a supraviețuit Holocaustului.
Nu vă pot exprima mai bine de atât în puține cuvinte suferința acelor oameni.
Am vorbit la persoana a doua pentru a spori empatia, dar cel mai de impact e la persoana I. Poate vă voi recomanda niște cărți care să vă ajute să înțelegeți.
Sunt prea tânără să fi trăit acele vremuri sau să fi cunoscut personal pe cineva care a făcut-o, dar am citit despre câțiva dintre ei și îmi propun să o fac în continuare. Exact pentru a nu lăsa acei oameni să rămână numere. Am citit mai bine de 1500 de pagini despre aceste atrocități. Și m-a durut fiecare pagină.
Aș vrea să pot face ceva pentru ei, dar este prea târziu pentru majoritatea. Aș vrea să le pot spune ceva. Să le mulțumesc în gând pentru sacrificiul lor, dar nu a fost un act benevol sau necesar. Nu au fost soldați care au decis să lupte pentru patrie (deși și necesitatea sacrificiului lor e discutabilă). Au fost victime ale unor agresiuni xenofobe, homofobe, rasiste. (Nici până în ziua de azi nu înțeleg de ce i-au displăcut lui Hitler evreii. Știu că nu s-a omorât după nicio comunitate unită, dar nu înțeleg de ce îl deranjau evreii în mod special.)
Aș vrea să le pot spune acelor oameni că lumea a învățat din sacrificiul lor, dar priviți în jur. Singurul lucru care ne diferențiază pe unii dintre noi de Hitler este legea. Nu a stat nimeni să educe națiunile spre empatie. Doar le-a interzis să nu fie empatici.
Pot să îmi cer scuze. Să îmi cer scuze că a trebuit să treacă prin acele clipe. Să le cer iertare că nu i-am putu salva sau ajuta. Să le spun cât de rău îmi pare că orgoliul unei singure persoane a prostit atâta lume, încât să îl creadă că o face pentru patrie.
Lumea putea fi cruțată de sângele lor înainte să se verse. Acum trebuie să se curețe de el și nu cred că reușește.
