Atenție mare la verbele folosite în cadrul enunțurilor de la Subiectul I al examenului de Bacalaureat la Limba și Literatura Română – proba scrisă!
Verbele folosite sunt:
- Indică = scrieți răspunsul clar, dar fără alte explicații. Fără citat.
- Menționează = o propoziție simplă în care doar numești ceea ce se cere. Fără citat.
- Precizează = acesta este urmat adesea de verbul JUSTIFICĂ, DOAR aici folosiți un CITAT extras din textul dat.
- Explică = scrieți fraze ample care să evidențieze aspectul cerut, însă aici dezvoltați conceptul pe baza textului. Nu depășiți 30-35 de cuvinte. Fără citat.
- Prezintă = de obicei, în 30-50 de cuvinte. Aici expuneți în detaliu aspectul cerut, cu argumentele/ ideile subordonate necesare, astfel încât să vă încadrați în limita de cuvinte, dar să nu vă lipsească concepte esențiale. Citatul este permis, dar nu este recomandat; parafrazarea este cheia unui răspuns de punctaj maxim.
Exemplu: (fragment extras din subiectul pentru sesiunea specială a examenului de Bacalaureat 2018, iar răspunsurile, proprii, au fost date în cadrul unei simulări organizate de școală, obținând punctaj maxim):
„Privirea lui albastră s-a oprit asupra ei. Fata se simțea parcă la capătul unei ascensiuni în care a rătăcit, a bâjbâit, în întuneric și frig, în care parcă mai mult a coborât decât a urcat. Totul i-a fost potrivnic. Negură, burniță, furtună și ploaie. Deodată un petic de cer senin: privirea lui Liviu Rebreanu. În această lumină albăstrie, părul lui părea de argint. Vocea Iui caldă și gravă:
— Da, e o carte! Ai scris cu sinceritate, ai scris cu răbdare, cu simț de răspundere, așa cum se scrie o carte. Criticii o să-ţi spună că ai talent. Eu îți spun că ești un scriitor. N-am notat ce e balast aici, în foile astea, nici ce e găunos. Dacă ai fost în stare să scrii tot ce e aici bun și valoros, ai să fii în stare să găsești și ce e inutil, plat. Ai să știi să scoți ce-i prolix*. Ai să adaugi ce-i lipsește. Ia-ți manuscrisul. Închide-l într-un sertar și scoate-l peste șase luni și mai lucrează câteva luni, poate un an. Mai ai de furcă…
— Un an?! a exclamat fata îngrozită. Ochii i s-au umplut de lacrimi. Liviu Rebreanu s-a sculat în picioare, înalt și puternic ca o statuie. În razele soarelui, părul îi lucea ca o cască de argint. Dar în ochii care au devenit cenușii se adunaseră norii.
— Cum? E prea mult? E prea mult un an? şi vocea răsuna atât de puternic, de parcă se clătinau pereții și casa: Unsprezece ani am muncit la Ion, și voi? Voi sunteți grăbiți să vă apară poza în vitrină numaidecât. Nu ajunge să ai talent, trebuie modestie, răbdare și muncă. Am crezut că le ai…
„Da! ar fi vrut să răspundă fata. Le-am avut, dar nu mai pot, am trăit destul, îmi ajunge. Am rezistat numai ca să termin cartea. Nu sunt grăbită să apară. Am vrut să știu că este o carte. Și s-o las în mâini bune. Mie îmi ajunge atât. Eu nu mai pot, nu mai pot. O copilărie grea, război, refugiu și tot ce a urmat. O lungă spovedanie, ca să acuz o lume, ca să justific un gest, gestul din urmă. Nu mai am nimic de spus.
De obicei eroina moare în ultimele pagini, autorul rămâne.
În cartea mea eroina vrea să trăiască. Vrea să lupte, autoarea vrea să moară. Depune armele. E dreptul ei. E hotărâtă. Dar uite, i se mai cere un an. Ca și când ar fi nimica toată un an!” Niciun cuvânt din toate astea n-a fost rostit. Au fost gândurile fetei. În fața ei se afla un stejar: Liviu Rebreanu! Cum și-ar fi putut închipui el, care câștigase atâtea curse peste obstacole, lașitatea de a abandona lupta chiar la început, la prima carte?
Fata era acum în picioare și lacrimile îi curgeau pe obraz. Ar fi vrut să-și găsească batista, dar cum să găsești o batistă când ai nevoie de ea? Liviu Rebreanu și-a scos din buzunarul de la rever batista albă ca neaua. Batista lui mare. Și a zâmbit. Vocea lui era acum potolită și blândă. Mâna lui ocrotitoare, pe umărul ei.
— Ești un scriitor. Ai vrut să fii un scriitor, nu-i așa? Ai reușit. Dar asta te angajează, să știi. Te angajează pe viață, îți angajează viața, viața întreagă. Așa i-a vorbit Liviu Rebreanu.”
Cella Serghi, Pe firul de păianjen al memoriei
*prolix – (despre vorbire, stil) lipsit de concizie, prea încărcat
- Scrie pe foaia de examen, în enunțuri, răspunsul la fiecare dintre următoarele cerințe cu privire la textul dat.
- Indică sensul din text al secvenței „Mai ai de furcă”.
- Menționează în cât timp a fost scris romanul Ion, așa cum reiese din textul dat.
- Precizează un motiv pentru care fata începe să plângă, justificându-ți răspunsul cu o secvență relevantă din textul dat.
- Explică atitudinea manifestată de Liviu Rebreanu față de tânăra Cella Serghi, valorificând textul dat.
- Prezintă, în 30 – 50 de cuvinte, o trăsătură a tinerei scriitoare, așa cum reiese din textul dat.
Răspunsuri:
- Secvența indică faptul că tânăra scriitoare mai are mult de muncă.
- Romanul Ion a fost scris timp de unsprezece ani.
- Fata începe să plângă datorită faptului că ea consideră că încă un an este prea mult, fapt ce reiese din secvența „Doar uite, i se mai cere un an. Ca și când ar fi nimica toată un an.”
- Inițial, Liviu Rebreanu are o atitudine de mentor sever, tranșant și direct, însă aceasta, ulterior, se transformă într-o atitudine caldă și încurajatoare, scriitorul ajutând-o pe tânără să treacă peste criză.
- Scriitoarea dă dovadă de emotivitate pe parcursul interacțiunii cu Liviu Rebreanu. Fiind marcată de o copilărie tumultoasă, fata este șocată de cuvintele romancierului și începe să plângă, fapt ce evidențiază sensibilitatea ei. Sinceritatea în transmiterea trăirilor, observată de Liviu Rebreanu este, de asemenea, o marcă a emotivității și empatiei tinerei scriitoare.
Răspunsurile date servesc doar ca exemplu pentru a rezolva Subiectul I al examenului de Bacalaureat la Limba și Literatura Română, corectarea la limba română fiind un proces profund subiectiv bazat pe gradul de interes, experiența și atitudinea corectorului. Nu garantez că dacă scrieți ca mine luați musai zece, ci acestea servesc drept jaloane de exprimare și redactare a lucrării! Succes la BAC!
Mai mult ajutor pentru BAC găsești chiar aici!
