Romanizarea este un proces istoric complex prin care civilizația romană s-a impus în unele teritorii cucerite de Roma, eliminând treptat diferențele dintre autohtoni și romani pe planul culturii materiale, a vieții spirituale, a vieții politice. Limba latină populară s-a impus treptat ca limbă de comunicare odată cu dispariția graiurilor autohtone.
Ritmul în care s-a produs romanizarea diferă în funcție de stadiul de evoluție a populațiilor și de alți factori cum ar fi:
- sentimentele etnice de libertate
- concepțiile religioase
- tradițiile locale
- caracterul războinic sau pașnic al populațiilor cucerite
În funcție de acești factori, romanizarea s-a înfăptuit sau nu, s-a menținut și a contribuit la noi sinteze etnice sau a dispărut în regiuni în care nu s-a realizat pe deplin în Antichitate.
Romanizarea în Dacia
Romanizarea populației daco-getice a fost procesul care a stat la baza formării și apariției poporului român. În cazul Daciei, romanizarea are două laturi fundamentale:
- colonizarea teritoriului daco-getic cu populație romanizată și vorbitoare de limbă latină, venită din alte zone ale Imperiului Roman
- asimilarea autohtonilor geto-daci, în măsura în care aceștia au adoptat limba latină, și-au însușit modul de viață roman, au preluat obiceiurile și civilizația romană
Astfel, cucerirea Daciei a fost urmată de o colonizare masivă, care a căpătat un caracter organizat. Factorii care au contribuit la romanizarea spațiului daco-moesian au fost:
- Armata
- Administrația
- Veteranii
- Coloniștii
- Religia
- Urbanizarea
Acordarea dreptului la cetățenia romană deplină în timpul domniei lui Caracalla, în anul 212 a fost de asemenea un factor eficient al romanizării.
Etnogeneza românească
În anul 271, Roma a abandonat provincia Dacia sub presiunea popoarelor migratoare, armata și administrația romane fiind retrase la sud de Dunăre. După această retragere în Dacia se produce un declin al vieții urbane și al activităților economice și o retragere a populației rămase în așezările rurale.
După 271 legăturile populației nord-dunărene cu Imperiul Roman au continuat, fiind intensificate în timpul împăraților Dioclețian, Constantin cel Mare și Justinian. Descoperirile arheologice atestă continuitatea populației daco-romane la nord de Dunăre, iar inscripțiile descoperite (donariul de la Biertan) dovedesc că limba latină a fost vorbită și după retragerea aureliană. Procesul de romanizare continuă la nord de Dunăre și prin intermediul misionarilor veniți din Imperiu pentru a răspândi religia creștină. Originea latină a creștinismului românesc este dovedită de faptul că termenii creștini de bază provin din limba latină.
Începând din secolul IV, populația nord-dunăreană a intrat în contact cu populațiile migratoare așa cum ar fi goții, hunii, gepizii, avarii etc. Începând din secolul VI, autohtonii latinofoni intră în contact cu slavii, un nou val de migratori plecați din Vestul Ucrainei și zona Niprului, care au jucat un rol important în etnogeneza românească. În anul 602, slavii s-au așezat în număr mare la sud de Dunăre, în Imperiul Roman de Răsărit. Traversarea Dunării de către majoritatea slavilor a dus la scăderea numărului lor la nordul fluviului și la asimilarea lor de către populația romanizată.
Sinteza românească
Etnogeneza românească face parte din procesul mai larg de formare a popoarelor romanice europene, proces care a avut la bază o dublă asimilare:
- asimilarea de către autohtonii cuceriți (geto-daci) a limbii latine, culturii și modului de viață roman (romanizare)
- asimilarea migratorilor (slavii) de către populația romanizată
Se consideră că etnogeneza românească s-a încheiat în secolul VIII, la fel ca și a celorlalte popoare romanice europene: francezii, spaniolii, portughezii, italienii. Limba latină populară, vorbită de populația romanizată din Dacia s-a transformat în limba română în secolele VII-VIII. Limbile romanice au un element autohton (italic la italieni, galic la francezi, celtiberic la spanioli și portughezi), elementul latin care este și cel mai consistent și elementul migrator (slav la români, germanic la celelalte popoare).
Romanitatea românilor în viziunea istoricilor străini
Romanitatea românilor reprezintă în primul rând ideea despre descendența romană a românilor, dar de aici mai decurg și alte idei cum ar fi menținerea elementului roman în Dacia după retragerea aureliană, unitatea de neam a românilor, conștiința românilor despre originea lor romană, latinitatea limbii române etc.
După așezarea slavilor în această zonă a Europei, romanitatea orientală s-a identificat cu poporul român.
Românii văzuți de orientali
Împăratul bizantin Mauricius în lucrarea „Strategikon” (sec. VII), menționează pentru prima oară populația de la nord de Dunăre, denumită cu termenul de „romani”. Împăratul bizantin Constantin al VII-lea Profirogenetul afirmă clar originea romană a românilor pe care îi denumește „romani”, în timp ce pe bizantini îi numește „romei”, în lucrarea „Despre administrarea imperiului” (sec. X). În anul 980, împăratul bizantin Vasile Macedoneanul menționează poporul român într-o scrisoare sub numele de vlahi, iar următoarea menționare aparține aceluiași împărat, într-un act din 1020.
Denumirea de vlah provine de la un trib celtic (volcae), menționat de către Iulius Caesar. Mai târziu, germanii foloseau acest termen pentru a descrie vecinii din sud și vest, galii romanizați și romanii, iar apoi pe locuitorii din Peninsula Italică. Vlah însemna așadar un străin, un neslav de limbă romanică. Termenul are mai multe forme: vlah la bizantini și slavii sudici, voloh la slavii răsăriteni, valachus la catolicii apuseni, blach sau olach la unguri.
Tot despre originea poporului român vorbește și geograful persan Gardizi, în lucrarea „Podoaba Istoriilor” (sec. XI).
Românii văzuți de occidentali
Ideea romanității românilor apare în corespondența purtată de papa Inocențiu al III-lea cu Ioniță cel Frumos, care a condus statul româno-bulgar de la sud de Dunăre. Romanitatea românilor este afirmată și de către cronicarii maghiari Anonymus (lucrarea „Faptele ungurilor”- sec. XII) și Simon de Keza (lucrarea „Faptele ungurilor și ale hunilor”- sec. XIII), într-o perioadă anterioară întemeierii Țărilor Române, fără a se simți ostilitate față de români în lucrările celor doi. Începând din secolul XV, romanitatea românilor este afirmată de umaniștii occidentali, în contextul în care aceștia erau preocupați de expansiunea otomană, dar și de valorile antichității clasice:
- Poggio Bracciolini afirmă continuitatea elementului roman în Țarile Române și originea latină a limbii române, oferind probe culese direct din spațiul românesc;
- Îl urmează Flavio Biondo, Enea Silvio Piccolomini, Antonio Bonfini etc.
Politizarea ideii romanității românilor
La sfârșitul secolului XVI, domnia lui Mihai Viteazul și victoriile obținute împotriva turcilor au făcut ca românii să fie cunoscuți în Europa. În același timp, stăpânirea lui Mihai în Transilvania atrage ostilitatea nobilimii maghiare, reflectată în lucrările vremii. Astfel, cronicarul maghiar Istvan Szamoskozy își schimbă în propriile lucrări opinia referitoare la romanitatea românilor. Ideea romanității românilor începe astfel să fie folosită în scopuri politice.
Într-o cronică apărută în 1666 la Amsterdam, Ioan Lucius afirmă că elementul roman la nord de Dunăre a fost sporit printr-o imigrare provocată de către bulgari de la sud la nord de Dunăre.
Teoria lui Lucius a fost dezvoltată în secolul XVIII de către I. Christian Engel care contestă continuitatea elementului roman la nord de Dunăre.
F.I. Sulzer susținea că românii nu se trăgeau din coloniștii romani și că poporul s-a format la sud de Dunăre de unde ar fi migrat în sec. XIII („Istoria Dacie Transalpine”- 1782). Apare astfel teoria imigraționistă, sistematizată în sec. XIX de către Robert Roesler pentru a legitima regimul dominației austro-ungare în Transilvania. Roesler folosea argumente cum ar fi:
- dacii au fost exterminați ca popor după războaiele cu romanii
- romanizarea nu a fost posibilă în 165 de ani
- toți locuitorii au părăsit Dacia în 271
- poporul român s-a format la sud de Dunăre, ajungând în nord abia în sec. XIII
Aceste idei au fost combătute cu argumente arheologice și lingvistice (folosite mai întâi de către reprezentanții Școlii Ardelene), dar și de către istorici străini cum ar fi : Th. Momsen, E. Gibbon etc.
A.D. Xenopol combate teoria imigraționistă în lucrarea „Teoria lui Roesler: Studii asupra stăruinței românilor în Dacia Traiană”, folosind următoarele argumente:
- elementul dacic reprezintă baza etnică a poporului român, iar peste acesta s-a suprapus elementul roman
- continuitatea dacică este demonstrată de revolta dacilor din 117, de dovezi arheologice, elemente de toponimie locală
- etapa de romanizare la care se referă Roesler este doar cea oficială
- arheologia, toponimia și hidronimia aduc dovezi incontestabile despre continuitatea românilor
Romanitatea românilor în viziunea istoricilor din spațiul românesc
Cronicarii medievali
Unitatea de neam, limbă, obiceiuri, romanitatea românilor și latinitatea limbii române au fost afirmate de cronicarii medievali din spațiul românesc: Nicolaus Olahus „Hungaria”- sec. XVI, Grigore Ureche „Letopisețul Țării Moldovei”– sec. XVII, Miron Costin „De neamul moldovenilor”– sec. XVII etc. Cronicarii sași din Transilvania afirmă clar originea pur romană a românilor: Valentin Frank von Frankestein, Martin Schmeitzel.
Romanitatea românilor în epoca modernă și contemporană
În epoca modernă, ideea romanității romanilor a fost folosită ca armă politică în lupta românilor pentru drepturi, folosită mai întâi de Inochentie Micu prin lucrarea „Supplex Libellus” (1744) în care susține obținerea drepturilor pentru românii din Transilvania. În 1791, apare „Supplex Libellus Valachorum” în care sunt reluate ideile lui Inochentie Micu, dar pentru toți românii indiferent de confesiune. În sec. XVIII-XIX se remarcă reprezentanții Școlii Ardelene: Petru Maior, Samuil Micu, Ion Budai Deleanu, Gheorghe Șincai. Urmărind obiectivele naționale, aceștia afirmă originea pur romană a românilor, neglijând elementul dacic. Școala latinistă s-a extins și în Principate, cel mai important reprezentant fiind August Treboniu Laurian care în „Dicționarul limbii române” scoate elementele nelatine.
Reprezentanții romantismului au scos în evidență curajul dacilor și spiritul de sacrificiu: Mihail Kogălniceanu, B.P. Hașdeu „Pierit-au dacii?”.
Cu toate acestea, viziunea dominantă a istoricilor era aceea că dacii au avut o contribuie limitată în sinteza românească (Grigore Tocilescu, Dimitrie Onciu și N. Iorga). Alți istorici au fixat sinteza daco-romană într-un echilibru perfect (Vasile Pârvan, C.C. Giurescu), în timp ce alții au exagerat rolul dacilor (N. Densușianu).
În perioada comunistă, romanitatea românilor nu a fost negată , însă influența slavilor a fost exagerată (Mihail Roller).
Istoriografia de după 1989 a readus echilibrul în problema romanității românilor, care a fost demonstrată cu argumente solide. Istoricul Lucian Boia afirmă că argumentul suprem în acest sens îl constituie limba română, de esență romanică și numele de român.
*Nota autorului: Această sinteză este doar o abordare a temei pentru examenul de bacalaureat. Este nevoie de studiu suplimentar pentru atingerea notei maxime în cadrul examenului.
