Un interviu complet în care am discutat împreună cu psiholog Cristiana Filimon despre cum putem menține un nivel echilibrat al stimei de sine, diferența dintre anxietate și depresie, ce este instabilitatea emoțională și multe alte subiecte conexe din zona psihologiei.
Cristiana este psiholog clinician și psihoterapeut cu formare CBT. De-a lungul timpului a participat la numeroase cursuri de formare printre care reamintim “Îngrijiri paliative acordate pacienţilor terminali” – Facultatea de Medicină Oradea, “How to Understand Arguments” – Duke University, “Creative Thinking: Techniques and Tools for Success” – Imperial College London.
În prezent lucrează în propriul cabinet, atât online, cât şi offline. Este creator digital în mediul online, oferind acces la o gamă largă de conținut educativ în zona psychology & mental health și poate fi urmărită AICI.
1. Din experiența ta ca psiholog, care sunt cele mai mari probleme cu care se confruntă oamenii care îți trec pragul?
De cele mai multe ori cei care se confruntă cu o problemă consideră că o pot rezolva singuri, fără ajutor, iar când ajung în impas, văd că nu mai fac faţă, problema se acutizează şi se prezintă la cabinet. Chiar dacă în ultimii ani pare că psihologul nu mai e un “bau-bau” la care merg doar “cei cu probleme”, încă există acea “ruşine” de a cere ajutor unui necunoscut.
Problemele întâlnite cel mai des se referă la situaţiile financiare precare, mai ales la persoanele în vârstă (aceşti pacienţi beneficiază de consiliere psihologică gratuită), urmate de abuzul emoţional şi fizic, relaţiile toxice, dependenţa de substanţe, lipsa de suport social şi familial, precum şi de singurătate.
2. Se vorbește tot mai mult despre cum social media afectează viața socială a generațiilor din zilele noastre. Cum am putea gestiona mai bine timpul petrecut în mediul online?
Depinde, eu cred că totul ţine de echilibru. Orice e în exces dăunează, la fel şi social media. Depinde foarte mult de ceea ce face fiecare în parte, în timpul petrecut pe social media, dacă lucrăm pe social media sau citim un articol interesant, sau căutăm informaţii despre un anumit subiect sau comunicăm cu familia/prietenii, putem spune că timpul este bine investit, în schimb dacă pierdem timpul dând scroll ore în şir, interesându-ne de cum o duc alţii, în final ajungem să credem că toată lumea din online are o viaţă perfectă şi noi nu. Acest lucru poate influenţa foarte mult starea mentală şi poate duce chiar la depresie şi o stimă de sine scăzută.
Legat de cum putem gestiona mai bine timpul petrecut în online eu recomand – mai multe activităţi offline, dar şi limitarea numărului de minute petrecute pe fiecare aplicaţie pe care o avem, un alt trick ar fi să facem telefonul să fie boring, mai exact să modificăm culorile ecranului în alb/negru – încercaţi, chiar funcţionează.
3. Cum abordezi problema stigmatizării care înconjoară problemele de sănătate mentală?
EDUCAŢIE, EDUCAŢIE ŞI IAR EDUCAŢIE – Cred că totul pleacă de la educaţia primită acasă. Şi tot prin educaţie putem combate problema stigmatizării. Din păcate încă în şcoli nu există ore legate de sănătatea mentală. Într-adevăr există psihologi şcolari, dar fiecare școală are câte un psiholog pentru 500-1000 de elevi.
Sunt de părere că programa școlară din România este foarte învechită pentru timpurile pe care le trăim şi din această cauză elevii nu sunt pregătiţi pentru viaţă, ci pur şi simplu învaţă mecanic orice li se predă.
Cred că modificarea modului de predare, schimbarea curriculei şcolare şi includerea unor materii importante pentru viitorul copiilor (educaţie financiară, sănătate mentală, dezvoltare personală, educaţie sexuală) ar avea un impact pozitiv. Astfel elevii vor pleca încă de pe băncile şcolii cu un bagaj noţional care le va asigura o bază în orice îşi propun să construiască.
4. Stima de sine este un subiect des discutat de specialiștii în sănătate mentală, cât și de oameni în general. Cum putem ajunge la un nivel ridicat al stimei de sine?
Un nivel ridicat al stimei de sine poate reprezenta o problemă în interacţiunile sociale, profesionale şi chiar poate fi un dezavantaj, în sensul că avem o imagine de sine mult prea cosmetizată. De dorit ar fi un nivel echilibrat al stimei de sine în care avem o imagine de sine bine conturată – ştim ce nevoi avem, unde avem de lucrat pe plan personal, ne acordăm încredere, suntem responsabili pentru ceea ce facem şi ce spunem, ne apostrofăm într-un mod empatic atunci când o merităm, etc.
Practic nivelul stimei de sine variază în funcţie de modul în care noi interpretăm situaţiile prin care trecem. Dacă alegem să interpretăm totul într-o manieră negativă, atunci stima de sine va fi scăzută, iar dacă alegem să interpretăm într-o manieră realistă evenimentele de viaţă, atunci stima de sine poate ajunge la un nivel echilibrat. Totul ţine de modul în care gândim.
Cel mai bun mod prin care poţi să îţi îmbunătăţeşti stima de sine este să te cunoşti mai bine, iar de acolo să începi să lucrezi cu tine, indicat ar fi alături de un terapeut, pentru a te dezvolta în direcţia pe care o doreşti.
5. Care consideri că sunt cele mai mari probleme psihologice cu care se confruntă generația noastră?
Unele dintre cele mai mari aş spune că sunt anxietatea şi depresia. Acestea sunt adesea asociate cu presiunea socială, cu aşteptările crescute şi cu lipsa de conexiune cu ceilalţi.
Un alt factor important este stresul şi dificultăţile care apar în gestionarea emoţiilor. Tinerii se confruntă cu diverse provocări, cum ar fi examenele, presiunea părinţilor, presiunea societăţii, deciziile referitoare la carieră, stresul de la job sau relaţiile cu prietenii şi familia. În plus, poate apărea tendinţa de a se izola şi de a-şi găsi alinarea în consumul de substanţe.
În acelaşi timp, există o creştere a preocupărilor referitoare la identitate şi la modul în care aceasta este influenţată de presiunea socială şi de standardele culturale. Tinerii sunt adesea preocupaţi de felul în care sunt percepuţi de ceilalţi şi de cum îşi pot construi o identitate care să le aducă acceptarea şi aprecierea celor din jur. Această presiune poate duce la o creştere a anxietăţii şi a incertitudinii referitoare la sine.
6. Spune-ne despre instabilitatea emoțională. Ce reprezintă și cum poate fi tratată?
Instabilitatea emoţională este caracterizată prin schimbări bruşte şi intense ale emoţiilor şi reacţii impulsive, care pot interfera cu viaţa de zi cu zi a persoanei. Persoanele instabile emoţional pot experimenta adesea stări de tristeţe, anxietate, furie, impulsivitate sau iritabilitate intensă, iar aceste stări pot fi adesea neadecvate faţă de situaţiile în care se află.
Instabilitatea emoţională poate fi cauzată de mai mulţi factori, inclusiv dezechilibre de ordin bio-chimic în creier, experienţe traumatice în trecut, stres cronic etc.
Tratamentul instabilităţii emoţionale variază în funcţie de severitatea şi cauzele sale, dar poate include psihoterapie, medicamentaţie psihiatrică sau o combinație a acestora.
Psihoterapia este o abordare comună, iar personal, consider că terapia cognitiv-comportamentala este una foarte eficientă în instabilitatea emoţională, deoarece se concentrează pe învăţarea unor tehnici pentru înţelegerea şi reglarea emoţiilor, gestionarea impulsurilor, dar şi pe îmbunătăţirea relaţiilor interpersonale prin învăţarea unor abilităţi de comunicare mai bune.
7. Care ar fi un prim pas în vindecarea copilului interior? Cine este mai precis acest copil interior, cum l-ai descrie?
Copilul interior cuprinde toate experienţele şi emoţiile trăite în copilărie şi determină felul în care ne comportăm şi acţionăm în perioada adultă. De reţinut că majoritatea problemelor emoţionale din viaţa adultă au legătură cu rănile din copilărie.
Rănile copilului interior ţin de modul în care părinţii s-au comportat cu copilul. În situaţia în care copilul s-a simţit neglijat, în perioada adultă poate avea dificultăţi în a spune nu şi o stimă de sine scăzută; dacă s-a simţit abandonat de părinţi, atunci în perioada adultă poate apărea frica de singurătate şi de a fi lăsat pe dinafară. În situaţia în care copilul a simţit că nu este protejat, în perioada adultă este posibil să apară insecurităţi şi teama de a fi rănit, iar dacă părinţii au făcut copilul să simtă vinovăţie constant, atunci în perioada adultă cel mai probabil nu va cere ajutorul nimănui, dar nici nu va reuşi să stabilească limite.
Există câteva metode de a vindeca rănile copilului interior, printre acestea se numără psihoterapia, journalingul, comunicarea şi conştientizarea emoţiilor.
Vindecarea copilului interior poate să fie dureroasă şi copleşitoare, de aceea ajutorul unui specialist este extrem de important. Psihoterapeutul poate oferi îndrumările necesare pentru a urma calea vindecării, însă este extrem de important de ştiut că procesul terapeutic nu scurtează durata vindecării, fiecare persoană are ritmul ei.
Journalingul este o metodă terapeutică foarte eficientă prin care poţi vedea din alt unghi problemele cu care te confrunţi şi poţi găsi soluţii mai uşor. Scrisul în jurnal poate ajuta la identificarea traumelor din copilărie, dar şi la reluarea comunicării cu copilul interior pentru a-i înţelege nevoile prezente.
Chiar dacă sună ciudat, comunicarea cu copilul interior te poate ajuta să îi înţelegi nevoile şi să oferi iubirea şi siguranța care îi lipseşte. Ca să îţi fie mai simplu poţi să îi scrii ce simţi, să ai un dialog din perspectiva copilului rănit în care îţi dai voie să simţi emoţiile sau pur şi simplu un dialog între tine în postura de adult şi tine în postura de copil.
De cele mai multe ori, copilul interior se activează în situaţiile de criză. Sentimentele de vinovăţie, tristeţe sau furie poţi fi emoţii cauzate de experiențele negative din copilărie şi acelea sunt momentele în care copilul interior cere ajutor, siguranţă şi iubire. Dă-ţi voie să simţi toate emoţiile pe care nu le-ai exprimat, conştientizează-le şi analizează-le, astfel vei putea începe procesul de vindecare.
8. Tot mai mulți oameni dezvăluie în mediul online că se luptă cu depresia (chiar înainte de a fi diagnosticați de un specialist). De ce simțim nevoia să ne punem singuri etichete?
În acest caz, eu cred că este în mod egal un avantaj şi un dezavantaj. Când zic avantaj, mă refer la faptul că da, e bine să se vorbească despre problemele mentale, poate reuşim să educăm cât mai mult oamenii şi să nu mai considerăm problemele psihice ca pe ceva tabu.
Dezavantajul ar fi că depresia poate ajunge să pară “cool” şi “la modă”, ceea ce i-ar face pe mulţi tineri să îşi dorească să “fie depresivi”. Un alt dezavantaj ar fi că diagnosticul de depresie nu ar mai fi luat în serios de către societate, iar asta ar avea un impact negativ asupra persoanelor care chiar suferă de depresie.
Există mai multe motive pentru care oamenii simt nevoia să îşi pună etichete. Ne punem etichete pentru că avem unele beneficii – primim mai multă atenţie, obţinem mai mult sprijin şi poate chiar mai multă iubire din partea apropiaţilor. Un alt motiv ar fi că nu reuşim să descriem ceea ce simţim şi atunci folosim un cuvânt care credem că – pe baza informaţiilor pe care le avem – ne descrie în totalitate, chiar dacă în realitate se poate să nu fie aşa. Anunţăm că avem “depresie” să vedem cum ar reacţiona ceilalţi, testăm să vedem în cazul în care am suferi de această tulburare, am mai avea pe cineva lângă noi? Sau ne-ar respinge toată lumea? Alţi oameni îşi pun etichete pentru a trage un semnal de alarmă că ceva nu e în regulă cu ei, au nevoie de ajutor şi nu ştiu cum să-l ceară.
Oricând apare o modificare a modului în care gândim, simţim sau ne comportăm – iar aceste lucruri sunt observabile atât de noi, cât şi de ceilalţi, cel mai bine e să mergi să discuţi cu un specialist. Cu cât mai repede, cu atât mai bine.
9. Am observat frecvent că unele persoane confundă depresia cu anxietatea. Cum face mai ușor diferența între cele două?
Depresia şi anxietatea sunt două tulburări psihologice distincte, deşi uneori simptomele lor pot fi similare. Depresia este o tulburare care se caracterizează prin sentimente de tristeţe, lipsa de speranţă, pierderea interesului şi a plăcerii pentru activităţile obişnuite şi alte simptome, cum ar fi problemele de somn sau apetitul modificat.
Pe de altă parte, anxietatea este o tulburare caracterizată prin preocupare excesivă şi persistentă, teama sau panică, iritabilitate şi probleme de somn.
Pentru a face diferenţa între cele două, este important să fim atenţi la simptomele care le însoţesc şi la modul în care acestea afectează funcţionarea zilnică. În general, depresia se manifestă prin simptome legate de starea de spirit – tristeţe, pierderea interesului, în timp ce anxietatea se manifestă prin simptome legate de îngrijorare şi frică.
10. Deseori, în rândul tinerilor întâlnim teama de eșec. Cum ar trebui să ne raportăm la eșec și ce reprezintă acesta?
Teama de eşec sau anxietatea de performanţă poate fi cauzată de o varietate de factori, inclusiv de experienţele anterioare traumatice sau neplăcute legate de anumite sarcini, aşteptările nerealiste ale propriului sine sau ale altora, lipsa de încredere în sine şi stima de sine scăzută. Anxietatea de performanţă apare de cele mai multe ori în perioada copilăriei din cauza unui stil parental defectuos, caracterizat de critici constante şi presiune exagerată pentru performanţa şcolară, universitară sau sportivă.
În societatea noastră se perpetuează această presiune, în mediul academic ni se spune că “suntem buni” doar dacă avem note mari şi învăţăm mult, iar când ajungem să lucrăm observăm că se aplică acelaşi pattern. Din păcate, societatea actuală încurajează suprasolicitarea profesională şi o percepe ca pe o dovadă de devotament şi ca pe un indicator al succesului.
Raportarea la eşec diferă de la persoană, la persoană, în sensul că persoanele care în copilărie au avut parte de un stil parental defectuos, în perioada adultă vor ajunge să se judece la fel de aspru precum o făceau părinţii, iar acest lucru le va pune mari piedici în îndeplinirea obiectivelor personale, profesionale şi relaţionale. Cu toate acestea, există şi persoane care nu au avut probleme cu anxietatea de performanţă până în momentul în care au experimentat un eşec major, moment de la care anxietatea a început să se manifeste.
În epicentrul gândirii persoanelor cu anxietate de performanţă apare o gândire inflexibilă de tipul “trebuie” – „Trebuie să iau 10 la examen.”, „Trebuie neapărat să câştig acest concurs.”, „Trebuie să fiu cel mai bun din firmă.” – şi pentru că nu putem controla evenimentele de viaţă, uneori se întâmplă să nu fim cei mai buni, să avem eşecuri şi să greşim. Modul în care ne raportăm la eşec, nu are legătură cu evenimentul în sine, ci cu modul în care noi interpretăm situaţia legată de eşec. De exemplu, faptul că nu m-am descurcat la un examen la care “trebuia să iau 10” poate determina o reacţie de catastrofizare, adică să interpretez situaţia mult mai dramatic decât este cu adevărat – „viaţa mea este un eşec”, „sunt un/o ratat/a”, „nu voi termina şcoala/facultatea” etc.
Avem două opţiuni atunci când ne confruntăm cu un eşec: să catastrofizăm şi să privim totul într-o manieră mult mai negativă decât este sau să vedem exact – unde am greşit, ce putem învăţa din acest eşec, unde avem de lucrat şi ce putem să mai îmbunătăţim.
