Prin peretele meu de cărămidă fără culoare,
Își face loc suferința lumii,
Care din nou mă prinde în fața oglinzii,
Mă uit la mine mereu sa văd,
Unde-mi este iubirea?
Ca să pot s-o nimicesc din nou.
Văd pe fereastra mea cum soarele își bate joc de mine,
Vrea să mă atingă cu razele lui insuportabile,
El, acest lingușitor al omenirii,
Care mereu luminează omul din oameni!
Cafeaua mea e fără zahăr,
Si mereu rece,
Ca să-mi amintească mereu,
Ce lume avem afară,
Adevărul limpede al lumii,
Stă în cei vii de sub pământ,
Acei zei căzuți din iubire,
Care au biruit-o cu dezamăgire..
De nu m-aș fi răstignit,
Ce eram eu acum?
Un container de sentimente,
Care a murit fără moarte și fără înviere!
Autor: Andrei Druga
