Am ales să mă materializez într-o ființă atât de neființă… Am fost atât timp numai un suflet, un suflet fără trup pentru că nu aveam nevoie. Mă plimbam dintr-o lume în alta, dintr-un suflet în altul, aveam universul la picioare, știam că îmi aparține.
Când ești tot numai un suflet îți aparțin atâtea lucruri, dar nu o conștientizezi la timp. Ești aici, acum un suflet și atât, nimic mai mult, nici nu ai nevoie de mai mult. Ești atât de liber, de împăcat cu sine. Ești cum ar trebui să te definești mai târziu ca ființă, dar nu mai ai puterea să o faci. Cutreieri toată galaxia aceasta, tu, suflet plin de dorință de viață, iar la un moment dat te îneci în galaxia altui suflet, și asta te dă peste cap. Dar nu-i ceea ce te așteptai așa că, deși ai mai rămâne pentru veșnicie, tu știi doar că sufletul înseamnă veșnicie, îți continui fuga printre galaxii.
Doar că parcă nu mai este ce a fost. Vrei și tu să vezi ce înseamnă să fii ființă. Și cu atâta greutate devii o ființă. Ți-ai închis sufletul într-un corp și ți-ai uitat esența atât de repede, ai uitat ce ai fost, ce ai făcut, ce ai văzut, ce ai simțit, tot ce știi acum e că ești o ființă. Nu știi cum să te modelezi, cum să înveți, cum să privești spre viitor, dar ce contează și ce știi cel mai bine e că momentul prezent ți se supune. Ești o ființă dezordonată, amețită și uneori chiar nepăsătoare, dar în care ceva din sufletul care a fost înainte persistă în continuare, e scânteia acestei ființe.
Uneori visezi lucruri care îți sunt străine, lucruri care, dacă nu te neliniștesc, te îngrozesc de-a dreptul. În acele momente te întrebi ce-i cu ființa ta, uitând de mult de sufletul care ai fost și care încă trăiește în tine respirând sacadat prin aceste unice momente de visare. Ești o încurcătură de senzații, de trăiri, de atât de multe, dar parcă nu mai ești suflet și asta nu te neliniștește pentru că nu știi prea bine ce înseamnă unul.
E atât de bine să te definești ca ființă, dar era mai bine ca suflet. Ca ființă poți experimenta atâtea lucruri, poți să-ți pui întrebări fără să vrei să știi răspunsul, dar parcă ceva nu-ți aparține și timpul te trage după el fără voia ta. Când erai suflet erai o veșnicie și poate în adâncul ființei încă ești, dar atunci când aveai universul la picioare și nu știai noțiunea de timp, știai mai bine ce înseamnă libertatea. Deși tu, ființa, nu te poți compara cu tine, sufletul, știi că atunci, cândva demult, însemnai cu mult mai mult decât azi, dar nu știi că ceea ce lipsește e un pic mai mult suflet, de fapt tu nici nu știi prea bine ce e ăla un suflet. Poate uneori te-ai bucura să fii din nou suflet și te-ai întoarce înapoi, din prezentul care reprezintă durerea ta acută ai sări direct în trecutul care îți conferă siguranța clipei care se repetă, dar ai luptat să devii ființă și te-ai luptat să te definești cât mai mult ca una.
Ai scurte momente în care ești doar suflet… visele. Îți pui ființa să le depoziteze pe toate în toate buzunarele. Aceste vise sunt piesele de puzzle ale unui suflet, iar într-o zi, când ființa le va pune cap la cap pe toate, va avea un suflet, unul care de fapt o definește.
