Din cât de bine se observă din titlu, acest articol este despre bullying.
Acest cuvânt, în România cel puțin, este considerat ceva normal, pentru că evident că e ceva normal să arunci cu hate în stânga și în dreapta și să faci oamenii să cadă în depresie, sau mă înșel?
Well, am ținut ascunsă povestea mea cu bullying-ul din liceu pentru că mi-a fost prea rușine și, poate, prea frică să povestesc, de frica de a nu fi considerat „un bleg” sau un „fătălău”.
Am primit impulsul de a redacta acest articol în urma unui dialog cu colegii de la revista POV21, în care mi-am povestit o mică parte din experiența mea cu bullying-ul.
Totul a început în clasa a zecea, când am fost tras de mânecă cu expresia „arăți ca un gay”.
Nu am băgat de seamă. Apoi, a apărut „ești gras”, pe eticheta pătată deja de pride flag. La scurt timp, am primit eticheta de „urât”, iar mai apoi, „fetiță”. Până și o profesoară mi-a zis că am „coafură de fată”, deși părul meu era în regulă. Am fost puternic și am îndurat fiecare critică, însă, pe zi ce trecea, simțeam cum stima de sine mi se scurgea prin transpirația din palme din cauza fricii de a fi judecat.
Apogeul, însă, a fost în clasa a unsprezecea, când un grup de adolescenți mi-a dat o palmă, pentru că nu i-am băgat în seamă pe stradă. Pe lângă faptul că au lovit un om fără niciun motiv, i-au violat spațiul personal, l-au și împins într-o depresie care s-a terminat aproape un an mai târziu. În urma acelei palme, eu am început să am o dereglare de acceptare de sine.
Astfel bullying-ul își făcea loc în viața mea. Ușor, dar sigur…Am avut îndoieli în ceea ce privește viața mea (de la dorințe de viitor la orientare sexuală și înapoi la frica de a fi respins sau judecat de societate).
Am trăit cea mai horror perioadă a vieții mele de până acum, dar, cu ajutorul a doi psihologi, mi-am revenit aproape în totalitate. Partea bună a fost, însă, faptul că mi-am expus scrierile pe un blog și sunt destul de apreciate.
Perioada aceasta cumplită a fost presărată cu neîncredere în propriile-mi forțe, cu tentative de self-harming și foarte mult plâns. Am simțit, efectiv cum balanța înclina spre neîncredere, spre depresie, însă, mi-am dorit să fiu iar fericit, așa că am apelat la psihologul școlii. A fost greu să am încredere, pentru că am auzit multe mituri legate de faptul că psihologii școlii nu păstrează nimic confidențial, dar, e doar o porcărie ieftină. Dacă simți nevoia să vorbești cu cineva, cel mai recomandat e psihologul! Aici am făcut exerciții de încredere, de stăpânire a crizelor de plâns și de stimă de sine.
La cel de-al doilea psiholog, am învățat ce înseamnă self acceptance și am descoperit cum e să ai încredere în tine. Este greu la început, dar, odată ce ești dirijorul propriei orchestre, totul e simplu.
Bullying-ul m-a făcut mai puternic. Acum sunt aranjat la capitolul acceptare de sine, știu cine sunt, ce sunt și ce vreau de la viață, însă îmi mai lipsește puțin optimism.
Sfatul meu, dragă cititorule, este să fii puternic, pentru că trăim cu toții într-o lume trecătoare („din pământ venin și tot acolo ne întoarcem”). Avem 24 de ore într-o zi, deci ce te oprește să fii tu însuți?
Nimic nu e veșnic, crede-mă. Nimeni nu e perfect! Însă tu ai ceva ce restul de 7 miliarde de oameni nu au, și anume ceea ce te reprezintă.
Ești special, indiferent de culoarea pielii, de kilograme, de înălțime, de dizabilități, de orientare sexuală sau de genul în care te simți cel mai confortabil, chiar dacă acesta nu corespunde sexului cu care te-ai născut.
În încheiere o voi cita pe controversata și extravaganta Lagy Gaga, care spunea:
I’m beautiful in my way
‘Cause God makes no mistakes
I’m on the right track, baby I was born this way(Sunt frumos în felul meu
Pentru că Dumnezeu nu a făcut nici o greșeală
Sunt pe drumul cel bun, fiindcă așa m-am născut.)
