În perioada asta de „carantină” am avut timp pentru mine și pentru… noi. Am avut timp să-mi las mintea să se plimbe. Cu toate că nu diferă carantina asta de ceea ce făceam în trecut (da, acum știți ce fac introvertiții), dar am avut mai mult timp să gândesc, să reflectez și, în unele cazuri, să mă descopăr. Am reușit să ajung în punctul în care să îmi pun o nouă ordine în viață și o încep de azi. Azi e luni și afară se plimbă puțini oameni.
Echipa de Instagram a POV21 (vezi aici profilul!) a lansat o provocare pentru urmăritori și se lega de amintiri, așa că am scris câteva cuvinte, după care am șters tot, am lăsat gândul să meargă unde vrea el și am scris fără mine.
Degetele îmi erau ghidate doar de ceea ce îi dicta subconștientul și am trimis un mesaj destul de scurt și cuprinzător în același timp, la care am primit și reacții. Pentru asta nu pot decât să mulțumesc.
Mi-am amintit de faptul că eram mic și fugeam prin casă ca un nebun, cu mopul ținut între picioare și mă credeam un soi de Mihai Viteazul, mai viteaz decât el (pentru că am defectul de a fi mai catolic decât Papa) și pe fundal îmi mergea filmul regizat de Sergiu Nicolaescu, „Mihai Viteazul”, pe Național TV. Ce atitudine luam când auzeam strigătele de bătălie… aveam piele de găină. Ridicam în nebunia mea o lingură de lemn (buzduganul lui Vodă) și strigam în mijlocul minții, să mă aud doar eu.
Îmi amintesc cum am crescut pe muzica lui Phoenix.
Prin 2010 au concertat la Bistrița, cât se serbau „Zilele Berii”. Mic și dolofan, i-am așteptat în față, la gardul ăla-n care mă împiedicam mereu, de la ora 10:00 până la 23:00, ora concertului. Mergeam pe reprize acasă, le-am prins și repetiția, i-am simțit mai aproape ca niciodată. Acum când le aud melodiile, asta aproape în fiecare săptămână, îmi aduc aminte de tricoul pe care îl purtam. Scria mare „GAP” și era portocaliu. Arătam ca un cârnățel.
Ce era mai interesant am scris pe pagina de Instagram, profil, ori cum vreți să îi spuneți. Știu că mergeam des la bunicii mei pe care îi iubesc (și dacă dai, buni, peste articolul ăsta perfect întâmplător să știi că te salut, nu am cum să vin la voi că nu pot ieși din casă), eram tot așa, un pui de om cam prea plinuț și greoi, cu mici aspirații artistice. Dacă nu aveam plastilină să modelez cocoși și rațe (o obsesie la capitolul ăsta, cred că am modelat la rațe de mi-a fost rău), atunci luam o foaie și un pix. Desenam sau scriam, de fiecare dată cu entuziasmul că de data aceea nu vor ieși toate doar forme ușor neregulate.
La bunici nu am avut aproape niciodată o hârtie ca lumea.
Știu că aveam un pix primit de la o mătușă de la bunica mea și desenam pe hârtie de împachetat. Mereu îi făceam ca dispărute sulurile bunicii mele de hârtie, pentru că desenam la masa din bucătărie și uneori aruncam „capodopera”, nu mă satisfăcea. Când îmi plăceau, le prindeam cu ace de perdeaua din bucătărie și le spuneam bunicilor să le vândă când merg ei la lucru, că sigur găsesc un om să le placă. Nu ceream mult, până în doi lei.
Nu prea cred că rezistau mult hârtiile alea acolo. Cel mult până plecam din bloc. Apoi se întâlneau cu coșul de gunoi, să-și povestească. Însă când mergeam la ei, creștea inima în mine pentru că le vedeam dispărute și mi se dădeau banii pentru ele, de către bunica. Deci eram antreprenor de mic, nu? Asta da afacere. Nu știu cum au făcut, dar niciodată nu m-au făcut să mă gândesc că acele mici tablouașe nu ajung în casele altora sau că nu au negociat pentru ele. O făceau pentru bucuria mea.
Nu pot în încheiere să spun decât un singur lucru, să citez din Mircea Cărtărescu: „Cu cât ne izolăm acum mai mult unii de alții, cu atât mai repede vom fi împreună din nou.”
