Ești într-o cameră din beton, rece, umedă, cu un aer greu și nu îți poți întinde picioarele când stai întins. Orice ar fi, ridică-te. Ești liber!
Atingi pereții, îți treci mâna peste ei și simți aerul rece, crivățul de afară, gerul care urmează să te distrugă dacă te gândești să ieși.
Stai direct pe pământ, pe un noroi înghețat, începi să tremuri, respirația îți este din ce în ce mai fierbinte din cauza pulsului ridicat și a bătăii inimii tale care se intensifică. Acolo este finalul? Acolo rămâi și nu te salvează nimeni? Acolo sfârșești? Renunți? Nu. De ce să renunți atât de ușor? De ce nu încerci?
Te pui în genunchi, și împingi pereții cu botul palmelor, cu toată puterea ta. Este imposibil.
Nu poți – îți spui. Te ridici. Îți treci mâinile înghețate prin părul aspru, îți freci ochii și îți ții mâinile împreunate în jurul trunchiului…
Plângi. Plângi în hohote.
Cine să te audă? Cine să se gândească că îți este rău? Țipi.
Țipi atât de tare că simți vibrația propriilor corzi vocale. Țipi și lovești în peretele din beton. Nu poți muri așa – îți spui. Începi și îți înfigi unghiile în perete. Doare. Mâinile îți sunt înghețate. Zgârii peretele cu vârful unghiilor. Este oribil de greu și de dureros. Zgârii și îți tragi degetele pe suprafața peretelui, îți curge prima picătură de sânge. O privești și realizezi că trăiești, realizezi că ești om, ești un suflet, ești o conștiință.
Dintr-un impuls tragi cu toată puterea degetele pe acel perete, îl faci de sânge, te ștergi de haine, te ștergi pe față și te mânjești, ți se rup unghiile, urme de piele și sânge rămân pe bucata de beton.
Nu te oprești. Nu te oprești deloc.
Vrei să ieși, vrei viață.
Ajungi să te scalzi într-o baltă de sânge și lacrimi. Isteric fiind, tragi cu toată forța ta de perete și arunci bucățele de zid peste tot, simți răcoarea care îți îngheață și mai tare mâinile. Îți dai din haine jos de pe tine, te ștergi nepăsător de sânge și continui în disperare. Lovești și rupi cu mâinile bucăți din ce în ce mai mari. Pupilele ți se dilată și nu mai ești conștient că îți este frig, că pierzi sânge și că ești pe jumătate fără haine. Îți dorești libertatea de dincolo de zid.
Reușești. Reușești într-un final.
Simți răcoarea, simți aerul rece, simți crivățul care începe ușor să se extindă în acea cameră.
Vezi o lumină. O lumină foarte mică. Din acest punct, lovești cu o putere extraordinară în perete și totul se crapă, se distruge.
Te cuprinde gerul, fulgii de zăpadă ți se așează pe răni și pe corp. Pe păr, pe umeri și pe piept.
Minute bune te uiți în jur. Te uiți la copacii albi care te priveau prin acele ziduri în tot acest timp, te uiți la zăpada care era împrejurul tău și te prăbușești în genunchi.
Plin de sânge, de praf, de răni, înfrigurat și obosit… Te așezi pe zăpadă, o strângi în pumni, plângând.
Ești liber.
Autor: Cristea Alexandru
