Cerul gri mă învăluie de frică și îmi pun mâinile la gură, așteptând ca ceva să se întâmple. Hazard de frică și mânie…
Timpul se oprește, iar oamenii aleargă.
Sunt înfometată și aștept să apară, dar nu vine nimeni. Privesc în pământ, nevoită să observ milioanele de picioare care se strecoară sub privirea mea, dar tot nu vine nimeni… E atât de mult haos încât, nu reușesc să observ conștient dezordinea extrinsecă; glasuri tremurânde răcnesc de frica bătăilor suprapuse peste inelele desfăcute ale fulgerului; fulger care joacă rolul principal pe scena devenită gri cu cortine negre. Decid să mă ridic treptat, din orizontal în genunchi și din genunchi piciorul ajunge vertical.
Merg prin viață și la un moment dat, ca o lașă ce sunt, cad.
Mă arunc forțat pe jos, trăgând de mine, să ajung cu umărul la pământ, cu toate că mai pot merge. Nisipul nu mai e moale și căzătura provocată dinadins a început să aibă reacții asupra mea. Inelele frânte ale fulgerului s-au transmis într-o structură neregulată, proiectându-se pe tâmplă. Discrepanța culorii e vizibilă și astfel pot observa că încep să pierd sânge. Închid ochii și mă teleportez în cel mai îndepărtat loc al sufletului meu. Tresar. O linie melodică care alterează pe o scară cu o viteză devastatoare intră într-un interval familiar pentru timpanul meu. Sunetul este asimilat cu trecerea de la albastru la roșu, culori puternice; de la apăsat la liber; de la grav la înfricoșător.
Zgomotul se apropie de mine, iar eu sunt paralizată într-o suprafață tare a nisipului.
Mă străduiesc să îmi deschid ochii, pe rând, câte unul, încercând să îmi formez o imagine a ceea ce se întâmplă. Văd prin sângele care-mi zace pe față cum ceva înaintează spre mine și mă simt inconfortabil să știu prezența a ceva sau a cuiva prin preajmă. De ce primesc ajutor atunci când nu cer? „Poate nu e pentru mine” îmi repet în gând. Mă forțez să îi deschid mai larg, în timp ce îmi șterg cu mâna stângă cheagul vișiniu, format în urma îmbibării lichidului plasmatic în zgrăbunțele de nisip răspândite pe fața mea. Anostitatea e acum în culori de alb și negru, respectiv gri.
Cerul e neschimbat, fiind singurul care încă, prin simplitatea lui, transmite culori reale.
Fulgerele sunt singurele ființe care mi se arată în ochi până la aplecarea poziției capului înspre sirenele insuportabile care vin spre mine. Am vrut liniște și acum trebuie să suport un zgomot și mai mare. Mă smiorcăi cu lacrimi în sânge și fac o mișcare pentru a ajunge în poziție verticală din nou. Îmi înfig mâinile în nisip și încerc să îmi reglementez corpul printr-o statură dreaptă și echilibrată. Lovitura pe care mi-am creat-o îmi distorsionează imaginile, relativ clare, din fața ochilor și mă clatin în toate părțile.
Fug.
Cu o mână străpunsă adânc în plafon și cu genunchii târâți în nisip, cu forme în urma mea, îmi las amprenta peste tot pe unde trec. Forma, sângele, îmi aparțin. Frica o port cu mine însoțită de dorința arzătoare de refugiu. Mă îndrept spre valurile agitate care se izbesc de stânci fără milă creând o atmosferă a discordiei. Nu caut discordie, dar refugiul mi-l voi găsi acolo. Odată ce ajung la apogeul spaimei și al haosului, îmi voi găsi eliberarea sufletească. Catharsis e chiar în locul în care nu ne-am fi așteptat vreodată, în locul în care omul se teme să meargă. Conceptul e subiectiv, însă pentru mine înseamnă haos. Continui să fug târâș spre larg și tot ce îmi doresc e să ajung acolo mai repede decât ambulanța care mă urmărește. Îmi întorc capul periodic spre vehicul și observ că pierd timp. Pierd timp și sânge.
Îmi pierd cumpătul știind că am să mor lângă rai și nu în el.
Raiul îmi este tocmai valurile în sine care sunt pregătite să mă primească, atrăgându-mă cu căldură, prin spuma imaculată de la suprafață. Ambulanța face ocolul stâncilor și mă blochează în sfera lor. Căzută în nisip, refuz să mă ridic, știind că sunt secată de puteri. Am obosit să fug.
Am obosit să lupt cu mine.
Mă las pradă destinului și refuz să mai fac ceva. Închid ochii și aștept. Simt mâini străine pe mine dar nu îndrăznesc să fac vreo mișcare. O voce cunoscută mi se repetă în cap și nu știu dacă e reală sau e doar în mintea mea. „-Sky, ce ai făcut?” Continuă să strige în lacrimi și se aud hohote de jale care, presupun, că sunt pentru mine. Întredeschid pleoapele și șoptesc un „mulțumesc”. Strigătele se amplifică până când totul se oprește. Hazard de frică și mânie, strigăt printre umbrele ce mă acoperă.
Unde am ajuns? Încă exist?
Autor: Roberta Sanislav
