– Vei cânta și la noul meu restaurant, rostise ștergându-și fruntea lată de transpirația care udase deja perna.
Trag pe mine rochia din paiete galbene și îmi iau tocurile în mână. Era a doua oară în viața mea când îmi doream să fiu orice altceva, dar nu femeie. Am trântit ușa după mine și am continuat să merg legănat. Dupa 4 pahare de whiskey, drumul pare că dansează în fața mea și fiecare pas pe care îl fac este o provocare dată de gravitație. Atât de mult urăsc să fiu atinsă de un bărbat ca el, încât nici șmirghelul nu este suficient să îmi curețe pielea.
Mă sprijin de perete. De fiecare dată când mă gândesc la privirea lacomă a unui bărbat, la mirosul lor specific de aftershave ieftin, rom si tutun mi se face greață.
Sunt singură din nou, dar spre deosebire de fiecare seară normală, de data asta beau șampanie și nu vin. Vreau să sărbătoresc. Am devenit o damă de companie ca să îmi ating un vis ce pare mai degrabă ideea unui schizofrenic decât ceva ce se poate realiza. Asta se spală cu șampanie. Și un trabuc.
Din holul îngust ajung în clubul în care îmi petrec mare parte din timpul meu prețios, cântându-le inculților ăstora ceva ce ei nu vor putea fi vreodată capabili să înțeleagă. Îmi trec mâna prin părul ondulat și încâlcit și mă arunc pe primul scaun găsit la întâmplare.
Îmi întorc privirea: lucrurile sunt exact la fel cum au fost acum 5 ani. Aceeași pereți roșii, îmbâcsiți de fum și amintiri. La mesele rotunde, aceiași oameni care au venit pentru orice altceva, dar nu pentru muzică. Nimic nu este diferit, exceptând pata de culoare care apare pe scenă în fiecare miercuri, vineri, sâmbătă și duminică seara și care încearcă să ofere o altă notă localului prin ceea ce cântă. Acea pată sunt eu, dar după atâta timp, am început și eu să devin gri și anostă. Dacă pui un măr frumos lângă 10 stricate, și acela va ajunge la fel.
Când termin de băut, sunt singură în club, doar eu, chelnerul care mă înjură de o oră că nu mai plec ca să se poată distra cu fata de la curățenie și sticla de șampanie aproape goală. O iau în mână și ies izbindu-mă de ușa pe care nu am văzut-o. Plouă.
Cu sticla în mână, desculță, întuneric și pe ploaie, mă îndrept spre primul taxi pe care îl zăresc. Îi șoptesc mai mult adresa și mă las să atipesc pe bancheta murdară din spate.
– Cucoană! Am ajuns!
Mă trezesc speriată. Am uitat unde sunt.
– Te costă 20 de parai, se rățoise la mine namila din spatele volanului.
Caut banii în zadar, dar fără succes. Am plecat fără poșetă.
– Dacă nu îi ai, poți să mă plătești altfel. Știam ce sugerează.
– Du-te dracu, îi spun înainte să sar din mașină și să mă fac dispărută pe aleea întunecată.
Ajung in casă mai mult pe ghicite. Încui ușa, las luminile stinse. Orice, dar nu de lumină aveam nevoie. Arunc pantofii într-un colț.
Las rochia șifonată să alunece ușor de pe mine și îmi desfac părul din cleme. Blondul din el era singurul care contrasta cu întunericul total în care se afla casa mea. Bârjbâi prin întuneric până ajung în baie. Mă privesc în oglindă și deși era beznă, umbra pe care o zăream mă dezgusta. Atât de bună, net superioară oricărui bărbat și totuși, sunt la picioarele lor.
Mă arunc în duș și las apa fierbinte să curețe fiecare jignire pe care a adus-o vreun nenorocit corpului meu. Sufletul mi se îneacă în șampanie, fum și regret. Nu era viața pe care o voiam. Și va trebui să trăiesc cu asta și mâine.
– Eve
