AFECȚIUNEA, CAUZA UNUI OM (CU ADEVĂRAT) FERICIT
Fie că te afli la început, fie că staționezi într-un punct intermediar altor două ce delimitează această mirobolantă viață, te-ai întrebat vreodată ce este afecțiunea și care este rolul ei în conturarea eficientă a propriei noastre persoane? Ce relație există între afecțiune și iubire, sau, deopotrivă, între aceasta și invidie?
Este posibil ca afecțiunea, mai precis, absența ei, să ducă la apariția maniei de persecuție și la diminuarea a ceea ce noi numim iubire de sine? În ce condiții devine sufocantă și când duce la apariția egolatriei?
AFECȚIUNEA ÎN PRIMII ANI DE VIAȚĂ
Deși probabil ne este greu să credem, afecțiunea (cel mai înalt grad de simpatie pe care îl simtim față de cineva, atașament, iubire, căldură) joacă rolul esențial în prima parte a vieții, mai ales când vine vorba de exteriorizarea emoțiilor. Ne putem considera cele mai norocoase persoane, dacă am primit, în mod necondiționat, afecțiune și atenție din partea părinților noștri.
Ce se întâmplă cu persoanele care nu au avut parte de o primire ,,călduroasă” ca a noastră și care, încă din primele momente ale vieții lor, s-au simțit ca fiind private de iubire? În încercarea de a obține ceea ce li se cuvine, acești oameni ajung să cumpere afecțiunea celor din jur, în special a părinților, fie prin lucruri materiale sau comportament, fie prin abordarea unui caracter indezirabil. În cazul în care planul nu funcționează, aceștia ajung să-și dezvolte o atitudine la baza căreia stă invidia.
De asemenea, cu timpul, lipsa de afecțiune duce la apariția maniei de persecuție (stare patologică manifestată prin ideea fixă a cuiva că este persecutat de toată lumea) ce se evidențiază printr-o stimă de sine scăzută. În astfel de situații, mania persecuţiei este asociată cu expresii de tipul: ,,nimeni nu mă iubește/crede”, ,,toți au ceva cu mine”.
AFECȚIUNEA ÎN ADOLESCENȚĂ
Dacă în copilărie primeam afecțiunea de la părinți ca pe o lege a naturii ce contura singurul drum spre o adevărată fericire, ajungem în adolescență și conștientizăm că nu este de ajuns și că avem, de fapt, nevoie de a ne atașa de anumite persoane capabile să ofere o altfel de afecțiune decât cea cu care am fost obișnuiți; una care generează sentimente de securitate de care devenim, cu timpul, dependenți.
Când vine vorba de viața de cuplu, afecțiunea este, din nou, esențială, însă există și momente când aceasta devine sufocantă. Atunci când o oferim, trebuie să fim atenți la felul în care persoana de lângă noi o primește. In caz contrar, aceasta se poate simți sufocată, considerându-ne vampiri energetici sau, în cel mai rău caz, paraziți ce-i invadează spațiul personal.
De altfel, pot apărea diferite obstacole, psihologice sau sociale, care sunt depășite mai greu, chiar și în prezent. Bertrand Russell abordează această temă în cartea ,,În căutarea fericirii”, acolo unde afirmă faptul că ,,oamenii pregetă să-și exprime admirația, de teamă ca aceasta să nu fie cumva nelalocul ei; de asemenea, pregetă să ofere afecțiune de teama suferinței pe care le-ar putea-o provoca, fie chiar persoana căreia i-o dăruiesc, fie răutățile și clevertirile altora.
Omul e îndemnat la precauție atât în numele moralei, cât și în numele experienței de viață, rezultatul fiind descurajarea generozității și a cutezanței în materie de sentimente. Toate acestea tind să provoace timiditate și mânie față de omenire, deoarece mulți indivizi își reprimă astfel, de-a lungul întregii lor vieți, ceea ce constituie cu adevărat o nevoie fundamentală, iar în nouă cazuri din zece o condiție indispensabilă a unei atitudini fericite și expansive față de lume. (…)
Dintre toate formele de precauție, precauția în dragoste este, probabil, cea mai fatală adevăratei fericiri.”
Afecțiunea joacă rolul principal atât pe scena, cât și în culisele vieții. Este importantă și contribuie la dezvoltarea noastră, influențând caracterul, personalitatea, chiar și temperamentul. Deși trăim într-o lume în care orice se poate cumpăra, iar foloasele materiale ne domină, în care cerem afecțiune mai mult pe rețelele de socializare, iar realitatea este doar un înfricoșător necunoscut, avem nevoie de fericire. VREM SĂ FIM FERICIȚI. SĂ PRIMIM AFECȚIUNE, SĂ DEPĂȘIM FRICA DE OPINIA PUBLICĂ, SĂ (NE) IUBIM.
Ce ne oprește? Frica de necunoscut? Frica de a fi diferiți?
Tot Bertrand Russell ne învață că ,,pentru a spori fericirea umană trebuie neapărat să ne preocupăm de sporirea admirației și de diminuarea invidiei, pentru că, oricine, prin însuși faptul de a fi fost născut, are dreptul la anumite feluri de fericire, iar, dacă e privat de ele, aproape inevitabil se va înrăi și va deveni nesuferit.”
Fie că dăm, fie că primim afecțiune, suntem cu mult mai aproape de fericirea absolută (argument demonstrat ca fiind logic-corect «pWq->r» ), pentru că toate ,,componentele esențiale ale fericirii umane sunt simple, atât de simple încât oamenilor sofisticați le vine greu să-și dea seama ce anume le lipsește cu adevărat.”.
Foto: Diana-Maria Ungureanu
