Sunt în viață seri cum e asta, când stai cu durerea-n piept și laptopu-n brațe. Când respiri ușor, apoi tot mai alert, încercând să faci liniște în gânduri, încercând să le-mblânzești. Te doare și-n viața ta n-ai crezut c-o să te doară iar așa. Ți-ai promis de-atâtea ori că nu mai ajungi aici. Că nu mai aștepți, că nu mai vrei, că nu mai cauți. Afecțiune. Ți-ai promis că nu te mai prelingi pe lângă oameni, pe lângă indiferență, pe lângă orice te-ar putea răni. Ți-ai promis c-o să fii radicală; și totuși n-ai putut. Tot aici ai ajuns. Tot în același punct 0 în care te doare, în care mori, în care te strângi singură-n brațe.
Dă de pământ cu cine poți! N-o să compenseze, n-o să atenueze. Nimic nu poate. Nimic nu vrea. Nimic la orizont, nimic în spate. Ai doar ziua asta. Doar minutul ăsta e tinerețe, de magie, de bucurie, de sens. Și îți vine să urli!
Dacă asta a fost ideea ta de dragoste, atunci las-o baltă! N-am avut nevoie de pierderi de timp, de alinări pasagere, de strângeri de mâini tremurânde, dar în grabă.
Cumva, am fost mai sus decât toate astea. Cumva, am pretins mai mult c-am știut că pot s-ofer înzecit. Cui merită. Cui știe. Cui înțelege. Nu aroganțele-și fac loc în cuvintele astea; ci nevoia asta de-a trăi așa cum știu că se poate. Că sufletul meu oricât de agramat la capitolul dragoste ar putea fi, știe ce-și dorește și-și știe culmile pe care poate să urce.
Mă scuzi că nu mi-am dat jos bocancii în ziua în care ți-am năvălit prin viață, dar nici tu nu ți-ai dat măștile jos, și-asta a fost mult mai grav! Eu am avut grijă oricum la modul în care am pășit pe lângă tine. N-am făcut greșeala să te calc pe cap, chiar și-așa, cu toate neglijențele și indiferențele tale îndesate-ntr-o servietă plină de scuze, pe care mi-ai trântit-o-n față-n fiecare moment în care mi-am făcut curaj și ți-am scuturat cu fermitate umerii.
Ți-ai purtat măștile cu mândrie, cavalere! Un bufon perfect ai fost pentru publicul larg, pentru publicul neștiutor, pentru domnițele cu sonorul neuronilor dat la minim.
Ai pozat în funcție de context în atâtea roluri. Când bărbat curtenitor, galant, când un maniac al controlului, narcisist, cu dorința eternă de-a fi adulat.
Te-ai jucat cu mine cum ai știut mai bine. Am fost victima perfectă, așa cum ai fost tu agresorul perfect. O echipă mai puternică nici că se putea. Nu-mi strânge mâna c-ai să fii suprins de câtă putere posedă și de cât de mult poate să cântărească dacă te lovește din întâmplare, vorba vine. Nu te-ameninț. Nu te șantajez. Asta-i pentru oameni slabi. Și-oricum asta faci când ai cu cine, când există substrat, când celui de lângă tine-i pasă. Ție-ți pasă să te oglindești prin ceea ce îți spun, ca-ntr-o vitrină, dar hai să-ți zic ceva. Nu-s datoare să-mi fac templu din imaginea ta.
Mă doare pieptul de-mi vine să mor și cel mai bine-ar fi să uit. Să te dau naibii, să mă dau naibii pe mine-ntr-un final că încă mai cred în autenticitate și-n schimbare și-n dragoste! În dragoste, cuvânt blestemat care m-ai împins până la marginile durerii omenești doar pentru-a te putea ține-n piept câteva momente. Ca să te stingi într-un final, să putrezești și să lași în urmă un loc pe care degeaba-l umplu cu flori și cu cuvinte. Rămâne negru. Rămâne gol. Rămâne liniște, c-așa arată distrugerile. Nici un om n-a fost distrus cu zgomot, căci cele mai intense urlete sunt cele din care nu poți scoate un sunet. Urli în gol. Așa cum iubești în gol, de alteori.
Eu mi-am semnat singură distrugerea-n ziua-n care am tăcut în fața ta și te-am lăsat să mă sacrifici.
René
