Asta ar putea fi o abordare destul de pseudo-existenţialistă, dar până şi Titu Maiorescu a afirmat că nu e interesat să ofere sfaturi, tocmai pentru că nu sunt universal aplicabile (ce e valabil pentru mine nu e valabil şi pentru altul). O să îmi permit să citez din Cărtărescu: “Câţiva centimetri, câţiva ani, câteva mii de lei în plus, câteva cărţi citite în plus, mă rog, lucruri de felul ăsta despart oamenii.” E foarte frumos sintetizat, faţă de disecţia mea niţel stângace. Bine, s-ar putea gândi cineva, dar unele lucruri sunt esenţiale într-o reţetă de succes, cum ar fi optimismul, motivaţia sau încrederea în sine. De acord, dar ce e succesul? Uşor amuzant este că toţi avem o definiţie diferită, oare nu pentru că sunt anumite lucruri care ne despart? Sunt o arhi-sictirită de ideea că omul nu trebuie să se plafoneze sau complacă şi cei iniţiaţi, demni, ultra-intelectualişti sunt modele adevărate şi singurii “eroi” sau mă rog, modele de urmat. Mai presus, clişeele care ne urmăresc doldora, “cel mai bun”, “cel mai diferit”, “cel mai” şi doar “cel mai”. Superb, şi ce facem cu o lume plină de idealişti care visează la nemurirea sufletului? Cred că avem la fel de multă nevoie de doctorul acela cum avem nevoie de croitoreasa aceea. Este ea mai puţin demnă că nu se încadrează marilor destine? Unde este simţul echilibrului? Cum zicea Paler: “Am învăţat că eroi sunt cei care fac ce trebuie, când trebuie., indiferent de consecinţe.” Nu toţi suntem nişte Don Quijote, şi nu e bine astfel? Tot el afirma că o viaţă trăită în eşecuri nu este un eşec. E uşor naiv să crezi că tu ai găsit chivotul şi propovăduieşti un fel de Magna Carta Liberatum, că tu ai găsit tainele universului şi automat, lumea este silită să te asculte spre binele ei şi toţi cei care se opun sunt niste inferiori, scăpaţi de selecţia naturală prin noroc – vorbesc exact de fenomenul ăsta interesant al tinerilor care s-au trezit peste noapte că universul le e dator, dacă nu cu explicaţii, cu infinite asculaţii. Nu vreau să fiu înţeleasă greşit, sunt la fel de frustrată şi la fel de ipocrită. Dar auto-ironia este scutul şi arbaleta mea, nu? E vital că vor mai mult, toţi dorim mai mult, suntem nişte hedonişti, epicurişti iar restul lumii parcă citeşte prea mult Schopenhauer. Iar mie pur şi simplu îmi place să schimb taberele după bunul plac. Dacă tuturor le place să îşi facă auzită vocea, eu de ce să mă opun tradiţiei? (Este deja o problemă când scrii mai mult decât citeşti.) Cred, cu tărie, că orice viaţă, orice fir narativ este unul “demn”, orice destin este destul de bun, chiar dacă nu pare atrăgător, până la urmă, şi din Machbeth poţi învăţa ceva. Da, uneori nu poţi schimba circumstanţele dar poţi schimba cine alegi să fii. Iar partea asta cu alegerile este destul de interesantă, fiind eu însămi obsedată de disecţii de genul, de ce un om care putea avea totul a ales să se sacrifice? Aici intervin moralitatea şi dogmele fiecăruia. Mai exact, tipa aia cu titlul de “mamă tânără”, pentru că tu n-o vezi mai mult de atât, poate fi o mamă bună, îmi poţi spune că nu este de nasul tău pentru că n-a publicat zece cărţi şi n-a mers la facultate? Tipul care nu o arde dandy ci lucrează, îmi poţi spune mie că este un paria al societăţii? OK, mi-ai spune că dacă ai şti treburile astea nu ai judeca aşa, dar nu ştii, nu spui în loc de salut “Uite, asta e povestea mea de viaţă:…”. Deşi cred că ar fi mai uşor astfel. Nu se întâmplă. E uşor să arunci cu acidităţi asupra generaţiei bătrâne, parcă uităm că şi ei visau la fel de înflăcăraţi la lucruri măreţe, iar, automat, când suntem contrazişi adorăm să luăm în braţe titlul de “neînţeleşi”, un fel de Galilei ursiţi să trăiască în secolul greşit. Ştiu cât de enervant este, dar să nu uităm că viaţa are căile ei de a face lucrurile să se întâmple, atât în favoarea noastră cât şi în defavoarea noastră, iar Van Gogh a fost ovaţionat doar post-mortem (ca şi chestie pentru cei care vor notorietate).
Suntem oameni, până la urmă toţi facem greşeli, e în natura noastră. Un oarecare echilibru e necesar în toate acestea, până şi în destinele noastre. N-am afirmat niciodată că e greşită abordarea asta arogantă şi determinată, gata să sfâşie, în fond, nimic nu e greşit, e doar o chestie de relativitate, dar se întâmplă ce trebuie să se întâmple. Unii oameni aleg să se complacă şi aleg frica – pentru că ei nu privesc lucrurile astfel, spune-i unei mame care are de a face cu violeţă domestică, că cel mai uşor e să plece şi să îşi lase odraslele în voia sorţii, că e super uşor să îşi ia alte 3 joburi să îi întreţină singură, că mna, sunt oricum ONG-uri care se ocupă, doar spune-i, cu uşurinţa cu care poţi afirma că “eşti paria dacă te complaci”. N-am zis că e benefic sau sănătos să se complacă, subtilitatea este că e o aroganţă juvenilă să îi arunci aşa ceva în faţă. Spune-le oamenilor cu poveşti şi circumstanţie diferite că tu, care ai suferit de câteva insecurităţi în pubertate, acum eşti un revoluţionar al lumii, aruncă-i astea în faţă fără să arunci o mână. Spune-i că trecutul tău este mult mai nasol şi că tu ar trebui să fii compătimit, hai, doar fă-o, îmbucă şi tu niţel din propria incapabilitate. E uşor să scrii sau să spui, nu? Prevăd şi argumente de genul: “În general merge teoria, că mna, ai legile lui Ohm şi pentru întreg circuitul sau pentru o porţiune de circuit.” Vorbim de oameni, nu toţi avem aceleaşi circumstanţe (prin care să se înţeleagă şi acelaşi potenţial), dar, încă odată, nu am spus că viziunea asta naivă este una proastă. Spun că, contrarul ei este la fel de OK. N-am spus, “Renunţă la idealism şi pseudo-intelectualitate.” . Zic, e perfect normal să fii ceea ce eşti, chiar dacă nu eşti o versiune verosimilă a ta, chiar dacă nu eşti motivat, chiar dacă alegi să faci lucruri mici, chiar dacă alegi lucruri mari, suntem toţi diferiţi şi chiar asta e frumuseţea. De multe ori prieten care posedau asemenea credinţe au ajuns s-o dea în bară cu viaţa, fiindcă de multe ori nu este atât de simplu, mai degrabă noi ne mulăm după situaţie.
Încurajez lumea să nu ia nimic de bun, nici măcar manifestul meu tacit, să îşi caute răspunsurile singuri, să orbecăie în întuneric, să renunţe, sau să nu renunţe – sau să ia totul de-a gata, orice, absolut orice, e perfect. Eu nu cred într-un termen absolut. O să-l citez pe Nichita: ‘’Dacă soarele n-ar răsări mâine, ar fi o mare pierdere / Dar nu mai mult decât o mare pierdere.’’ Iubesc treaba asta. Că o chestie nu e mai mult decât e. Că nu trebuie justificată. Că nu trebuie ameliorată. Că nu trebuie exagerată. Iubesc seninătatea cu care versul ăsta priveşte lucrurile. Sunt probabil și eu ipocrită la rândul meu, dar pentru mine sunt cea mai sinceră ipocrită. Și n-aș scrie despre asta, chiar mă feream, dar vreau să zic că e OK să nu citești, e OK să nu îți placă ceva ce pare deștept, e OK să alegi orice. Fii naibii tu. Mă rog, relativ. Poate tu ești fals. Dar e perfect OK. Nu e treaba mea, n-ar trebui să fie a nimănui. Poate din greşeli vei învăţa, poate nu, poate vrei să creezi poteci sau doar să bătătoreşti altele deja făcute – şi e perfect normal. Dă însemnătate lucrurilor cărora vrei tu să le dai însemnătate, sau nu le da deloc. Nimeni altcineva nu a trăit tot ce ai trăit tu, asta e o certitudine.
Radu Iulia-Ioana
