Cum să nu ne mai fie scârbă de România?

Este cazul să disecăm situația asta de rahat în care „trăim” și să găsim un răspuns pentru întrebarea: „Cum să nu ne mai fie scârbă de România?”.

Propriu zis, nimănui nu îi este scârbă de țară. Ne este scârbă de un șir prelung de mentalități greșite, care ne sictiresc și ne trezesc cele mai negre forme de dezgust. Astfel vreau să discutăm despre o dominantă – foamea de dramă.

Dramă = conform Wikipedia, specie a caracterului dramatic caracteristică literaturii moderne, cu caracter grav, în care se redă imaginea vieții reale în datele ei contradictorii, în conflictele puternice și complexe, adesea într-un amestec de elemente tragice și comice.

Și totuși, la noi nu este așa. La noi a atins nivelul de mentalitate colectivă, la care trăim o dramă generalizată în fiecare zi. Prin definiție, omul este psihologic condiționat să fie mai receptiv la aspectele negative din jurul său, fapt datorat instinctelor de conservare și supraviețuire; deci este oarecum de înțeles interesul mondial pentru terorism, scandal și alte manifestări care, scăpate de sub control, pot cauza traume altor persoane.

Însă la noi, în România, lucrurile stau puțin altfel. Propun un exercițiu de imaginație, pe care îl recomand, aplicat ocazional în viața de zi cu zi:

Presupunem că sunteți într-un autobuz pe o cursă ce traversează orașul de la un capăt la altul. Oameni urcă, oameni coboară. Pentru câteva momente ridicați nasul din telefoane, scoateți căștile din urechi și ascultați… ce se aude? Unei bătrâne nu-i răspund nepoții la apeluri, unui domn i-a fost lovită mașina în parcare, de aceea este în acel bus, un bătrân îi explică unui călator oarecare cum pensia îi e prea mică și că supraviețuiește cu greu, alte două doamne o bârfesc pe o a treia, evident, neparticipantă la conversație, doi tineri discută noua piesă a unui artist pop de duzină și așa mai departe. Ce concluzii puteți trage?

Prima ar fi că țara este puternic îmbătrânită. Majoritatea persoanelor care circulă cu mijloacele în comun sunt seniori, iar asta, în sine, este un lucru foarte trist.

A doua este că ne lipsește cu desăvârșire simțul civic, și suntem asa înecați în propriile noastre traume și dureri, că le adâncim pe ale altora prin faptul că le ignorăm complet.

A treia este că subiectele abordate de oameni în comunicări spontane, de scurtă durată, sunt negative fundamental. Adică, primul gând ce trece prin mintea unui român este că ceva nu îi merge bine – reflexul este de a manifesta dezamăgire. Față de guvern, față de societate, față de televiziune. Ce omitem cu toții este că toate aceste dezamăgiri, ni le-am făcut noi singuri.

Noi am ales politicienii, noi alimentăm cu faimă și reacții pe Facebook anumite modele sociale și le ridicăm la rang de vedete, noi urmărim să ne hrănim cu durerile altora, difuzate la televizor, ca să ne consolăm că totuși, nu e chiar așa de rău, apoi să ne plângem într-un moment de conștientizare neagră pe autobus/ tramvai/ metrou, că totuși… nu ne e bine. Da, nu suntem în Africa să murim de foame cu toții, trăim în România unde discrepanțele dintre clasele sociale ies din grafice și unde copiii călătoresc zilnic kilometri întregi pe jos, pentru o minimă educație, și ea precară.

Concluzia? Ne-o merităm. Și ne-o merităm tare.

Dar poate a sosit vremea să schimbăm ceva. Poate noi, infamii “mileniali” am putea să nu ne mai batem joc de propria noastră existență. Poate putem să nu mai fugim de responsabilitate în alte țări. Poate putem să ne dedicăm viețile educându-ne atât viitorii copii, cât și părinții că se poate altfel – mai toleranți, mai răbdători, mai deschiși, mai stricți moral, dar mai puțin stricți social și mai ales, mai optimiști, pentru că omul sfințește locul.

Chiar putem schimba ceva dacă începem să lucrăm concomitent și cot la cot unii cu alții pentru a atinge un scop mai înalt, ceva de o frumusețe la limita imaginabilului.

Am putea construi o Românie în care să îți dorești să trăiești.

În care atât bogații cât și săracii sunt egali în fața justiției. O țară care se mândrește cu genialitățile pe care va înceta să le mai exporte, pentru că le poate oferi respect si afirmare pe măsura muncii lor. O societate reconstruită care nu mai urmărește durerea altora, decât ca să o înlăture. O țară în care și lui Dumnezeu i-ar place să locuiască.

Acea Românie pe care trebuie să o sădim în mințile noastre ca scop suprem al existenței. Să încetăm să trăim doar pentru noi, ci să îi ajutăm pe cât mai mulți, odată cu noi. Cum să nu ne mai fie scârbă de România? Simplu! fiecare poate contribui cu oricât de puțin. Știți voi, schimbarea suntem noi înșine…!

Foto: Seica Georgiana