Aseară, după vreo trei pahare de vin roșu
și două shot-uri grețoase de B-52,
mi-am promis că azi voi fi o altă femeie –
o femme fatale,
cu ruj roșu ca păcatul și rochie neagră,
care întoarce capete la fiecare colț de stradă.
Însă, acum,
la șase și douăzeci dimineața,
când îmi simt capul cât o planetă pitică,
ideea îmi pare cam la fel de stupidă ca fostul.
Primul lucru care m-a trăznit
când am scos nasul de sub pătură
a fost vremea,
căci ploua cu nervi
și cu toate blestemele generației mele.
Cămășile albe –
cele pe care mi le imaginasem fluturând în vânt
ca-ntr-un film francez –
zăceau șifonate în dulap,
mai ceva ca speranțele mamei de a mă mărita înainte de treizeci de ani.
Fierul de călcat?
Păi, este și el pe undeva,
dar decât să-l caut,
mai bine mă mut în altă țară.
Las’că îmi iau o rochiță, îmi zic eu.
Mă aplec să îmi iau ștrampii
și fix atunci mă lovește realitatea –
una aspră și păroasă.
Picioarele mele
păreau o reconstituire artistică
a mitului Bigfoot.
Într-o demonstrație rară de eleganță,
înjur scurt,
ca o lady din Ferentari,
apoi îndes ștrampii la loc
și îmi pun mâinile în șolduri.
Prin urmare,
în ce mă îmbrac?
Scotocesc prin rafturi
cu privirea obosită a unui detectiv aflat în pragul pensionării,
apoi apuc puloverul maro.
Încă de la prima atingere
îmi dau seama că-i mult prea gros,
așa că îl îngrămădesc înapoi.
Celălalt e mai subțire,
însă este atât de scamoșat
încât aș putea să fac din el
hăinuțe pentru o colonie de pisici.
Oftând din tot sufletul,
trag pe mine un hanorac negru supradimensionat
și o pereche de blugi
care miroseau vag a ieri.
La o adică,
stilul homeless-chic
este deja un trend.
Cu șosetele refuz să mai negociez.
Le iau desperecheate
și, instinctiv,
arunc o căutătură urâtă
către mașina de spălat.
Cei care spun că mașinile de spălat
n-au cum să mănânce șosete,
mint cu nerușinare.
Fiind conștientă că n-am nici cea mai mică șansă de-a salva ziua,
încerc să-mi prind părul într-un coc lejer, dar
sfârșesc arătând ca o statuie romană…
după un cutremur și o revoltă populară.
Lăsând asta la o parte,
îmi pun ghiozdanul pe umăr
și pornesc în căutarea umbrelei.
Scormonesc pe hol,
cotrobăi prin bucătărie,
inspectez și balconul, dar degeaba –
parcă s-a evaporat cu tot cu apă.
Câtă vreme mă învârt prin casă,
ca și cum aștept să mă strige de pe undeva
sau să-mi pună piedică,
simt cum mă trăznește relevația divină.
Ultima dată când am folosit-o a fost la un protest,
în Piața Universității,
unde a fost răpusă
de vântul schimbării.
În cazul acesta,
Dumnezeu s-o ierte
și s-o aibă în pază.
Oricum nu era a mea.
Îmi trag gluga pe cap.
Într-un final,
mă încalț cu o pereche de ghete
care au văzut deja toate anotimpurile,
apoi ies din apartament
drept femeia fatală
cu cearcăne de vampir
și așteptări nerealiste.
Dar hei,
azi n-a sunat nici RO-ALERT-ul,
nici fostul,
iar una din cele două e deja un miracol.
Autor: Silvia Rusan
