În ultimele săptămâni, mulți oameni empatici s-au mobilizat pentru a ajuta refugiații din Ucraina, fie că au donat bani, au condus până la vamă sau au sortat donații făcute de alții.
Nu m-am gândit că se vor forma opinii negative despre donații atunci când am vorbit într-un articol despre modul în care ne putem implica.
După au apărut comentariile Cristinei Ich și a altor persoane de notorietate neglijabilă.
S-a bătut câmpii foarte mult, deci refuz să dezbat subiectul prea mult. Dar concluziile pe care le tragem e că e în regulă să ajutăm, să ne implicăm, evident, fiecare în limita posibilităților. Niște disperați după atenție nu ar trebui să vă influențeze să renunțați la donații.
Nu lăsați pe nimeni să vă umilească pentru empatia voastră. Niciun stil de viață promovat pe Instagram nu va face o diferență. Dar un zâmbet, un leu sau o pâine vor face soarta cuiva mai ușoară.
Evident, nu zice nimeni să vă neglijați, dar nu se pune problema să ne depășim limitele.
Discuția pe care vreau eu s-o port nu este despre cât trebuie să se implice lumea, ci dacă ar trebui sau nu fă nu vorbim despre donații personale.
Oamenii sunt destul de atacați când decid să prezinte le social media actele caritabile în care se implică; conceptul de „fac bine umil, în pătrățica mea” e destul de vehiculat.
Dar oare chiar are cineva de câștigat din acest comportament umil?
Argumentul care ar trebui să fie suficient pentru toată lumea e că a împărtăși orice în social media e o decizie personală.
Fiecare dintre noi poate posta orice vrea el. Dacă oamenii se pot flexa cu vacanțele sau hainele lor, se pot da mari și cu un act de caritate fără să stea lumea în loc.
Dar dacă libertatea de exprimare nu vă convinge, putem trata impactul psihologic al acestei publicități.
Cui exact i se face reclamă? Persoanei sau faptei?
Oamenii vor vedea în imediata lor apropiere că s-a făcut un bine și vor lua și ei exemplu, fie fiindcă au fost inspirați, fie că s-au rușinat.
Nu există motive bune sau rele pentru care să faci bine. Poate că îți dorești să faci în ciudă cuiva: „ea are 5 lei de donat, da’ ce eu sunt mai săracă? Ia maică 10!” sau vrei să vadă oamenii ce suflet bun ai sau doar ai spus o minciună și acum ai remușcări.
Atâta timp cât ai ajutat o persoană care avea nevoie, nu îți spune nimeni că trebuia să o faci din adâncul sufletului.
Pentru cauza socială, motivele tale personale nu fac nicio diferență.
Într-adevăr, e ipocrit să îți clădești imaginea doar pe acte de caritate (precum câteva donații). E necioplit să scoți ochii celor care nu se implică (public). E imoral să umilești persoanele care cer ajutor. Și e cu desăvârșire eronat să crezi că o faptă bună îți curăță toate păcatele. Totuși, un share pe Instagram la Crucea Roșie sau Asociația Aluziva nu va omorî pe nimeni.
Și acum, chiar dacă nu setezi tu exemplul, vei împărtăși informații utile. Chiar dacă nu tu ai încurajat oamenii să doneze prin postarea ta, poate le-ai oferit exact detaliile de care aveau nevoie. Vorbim de detalii precum locul unde se poate dona, ONG-ul care se ocupă, produsele necesare ș.a.
Într-o eră în care informația circulă atât de repede, de ce n-am lăsa bunătatea să se ajute de ea?
În plus, să îți arăți suportul pentru un ONG nu doar îi promovează la modul superficial. Se transmite cercului tău apropiat că e o sursă de încredere unde să trimită donații (!asigurați-vă că promovați doar companii legite!).
Oamenii vor vedea cum se implica organizațiile și vor ști că dacă donează lor nu vor fi jefuiți sau amăgiți.
Această nevoie de a face dovada utilizării chibzuite a donațiilor e exact motivul pentru care și asociațiile își fac actele de caritate publice.
Nu cere nimeni atenție printr-o cutie de orez donată, să știți. Bunătatea nu este validată; un ceas de firmă are mai multe aprecieri decât o donație.
Nu faceți nimănui un serviciu dacă țineți acele câteva donații pentru voi!
