Mulți dintre noi avem un hobby, facem ceva ce ne place, care ne aduce un zâmbet pe buze, iar prin acest mod reușim să ne și descărcăm, să uităm de gura rea a lumii. Prin dans, cântat, fotografie sau scris și multe altele ne găsim un refugiu, o ocupație care, cine știe, mai târziu, în viitor, poate deveni o carieră.
Întotdeauna am văzut scrisul fascinant și i-am îndrăgit mereu pe scriitori, oameni care prin ale lor creații ne împărtășeau nouă un amalgam de sentimente, dar și o nouă aventură. Plăcerea pe care o simt atunci când citesc o carte este inimaginabilă.
Bineînțeles, să scrii nu este o treabă ușoară. În spatele acestei munci se ascund ore peste ore, zile peste zile de scris și documentare. De aceea eu una îi apreciez foarte mult pe acești oameni. Luptă, luptă și iar luptă să își facă vocea auzită prin cărțile lor și ne oferă nouă, cititorilor, ce este mai bun.
Așadar, astăzi vreau să vă vorbesc despre viața unei scriitoare, despre cât de multe suișuri și coborâșuri presupune această viață. Un bun model este Anamaria Rodu, o tânără scriitoare de doar „optișpe ani” care, în acest an, și-a publicat prima ei carte, „Piese de puzzle”. A fost încântată să ne vorbească despre viața ei de scriitoare și să ofere și câteva sfaturi micilor scriitori care au nevoie de susținere.
1.Bună! Țin tare mult să îți mulțumesc că ai rupt din timpul tău să-mi răspunzi la câteva întrebări legate de viața de scriitoare. Spune-mi, întâi de toate, mai multe lucruri despre tine și despre cartea ta, „Piese de puzzle”
Mă numesc Anamaria Rodu, am optsprezece ani, elevă în ultimul an de liceu la Colegiul Național „Vasile Alecsandri” din orașul celor șapte coline și, pe lângă scris, mă pasionează cititul, psihologia, pictura și muzica veche.
Despre primul meu roman „Piese de puzzle” pot spune că este cel mai frumos lucru pe care l-am realizat vreodată. Am purtat ideea cărții în sufletul meu până la ultimul cuvânt scris și până când mi s-au epuizat toate ideile. Din fericire, după ce am publicat romanul, mi-am dat seama că ideile nu epuizează niciodată pentru că acțiunea pieselor de puzzle continuă în al doilea volum la care scriu de circa 3-4 luni.
2. Ce te-a făcut să scrii această carte?
Am început cartea atunci când am atins pragul pre-adolescenței, perioadă în care eram foarte răzvrătită pe ceea ce începeam să descopăr. De ce sunt neînțeleasă? De ce lumea se așteaptă să mă comport precum un adult, deși eu sunt încă un copil? De ce colegul X râde de mine? De ce încep să am acnee pe față? De ce nu mai am aceeași prieteni ca în copilărie? Mai târziu, undeva pe la 16 ani, când deja scrisesem jumătate de carte. mi-am descoperit pasiunea pentru psihologie. Începeam să mă documentez cu privire la anumite boli mintale și eram oarecum revoltată pe lipsa de empatie a oamenilor cu privire la depresia cronică, considerată „boala secolului XXI”.
Cred că tocmai prin acest pseudonim, în prezent, lumea nu prea este conștientă de gravitatea depresiei. Locuind în România, țara în care patriarhia este mai presus decât introspecția, cunoașterea de sine și psihoterapia, mi-am dat seama cât de multe speculații s-au creat în jurul acestui termen umbrelă de „depresie”. Astfel, luând în considerare adevărata față a acesteia și ignorând opiniile celor din jur, am continuat să scriu „Piese de puzzle”.
Având o bază de informații generale în minte, am început să și ascult diferiți oameni, să le observ comportamentele, până când în viața mea de adolescentă am cunoscut, într-adevăr, un om cu depresie. Am realizat că, de fapt, această afecțiune nu e nicidecum o stare de spirit și că îți poate schimba întreaga zi printr-o abatere bruscă de sentimente. Cu depresie, poți iubi în timp ce îți dorești propria moarte. Locktar, bolnav de depresie și unul dintre protagoniștii romanului meu, a existat în viața reală. Pentru a scrie, nu e suficientă doar documentarea, ci și propria experiență cu lumea.
3. Ai primit susținere în visul tău? Și dacă da, din partea cui?
Categoric, însă nu mereu. La început, chiar de la primele mele dorințe de a publica (romanul nu era încă terminat), lumea din jur nu prea m-a luat în serios, nici măcar părinții. Mama a crezut că glumesc când am anunțat-o că scriu o carte. „Lasă că îți trece!” îmi tot spunea. Până într-o seară în care i-am citit un capitol din cartea mea. Atunci a realizat că eu neapărat vreau să devin autoare. Mama a fost prima mea susținătoare. Anul trecut m-a ajutat cu partea financiară din publicarea cărții.
Nu am avut susținere doar din partea părinților, ci și din partea profesorilor mei și a amicilor (puțini ce-i drept, dar prefer calitatea și nu cantitatea). Persoana care m-a motivat cel mai mult a fost cel mai bun prieten al meu. Mi-a arătat că în drumul nostru profesional vom întâmpina și situații dificile, unele dintre ele fără rezolvare.
Cumva este și meritul lui în publicarea mea de carte, pentru că datorită lui m-am apucat de TikTok. Poate dacă nu luam în seamă propunerea lui, nici nu mai ajungeam în revista POV21.
4. Ai avut momente în care ai fost descurajată, momente de cădere, să le spun așa? Cum ai trecut peste?
M-am lovit mai mult de momente descurajatoare decât de laude. În școala generală nu-mi amintesc să fi avut faze de decădere, însă nu pot spune același lucru și despre liceu. Mereu eram ținta bătăilor de joc și mai de fiecare dată când vorbeam cuiva de romanul meu eram asociată singurătății și împinsă la zid. De multe ori mă consideram vinovată pentru faptul că scrisul m-a ales pe mine, că asta e pasiunea mea și asta vreau să fac toată viața.
Deși am avut seri în care rupeam de ciudă pagini din manuscris (căram mereu cu mine în ghiozdan foi albe pentru că multe idei îmi veneau în tramvai și îmi era mai comod să scriu de mână. Seara, când terminam temele, transcriam totul în Word) și ștergeam documente din calculator referitoare la cartea mea, ideile nu îmi dispăreau, oricât încercam să le alung.
Singura persoană care m-a făcut să trec peste gurile rele am fost eu. Nu prea mă consolează ajutorul cuiva de a mă face să trec peste. Am învățat să pun și eu la zid vorbele urâte și să tratez cu indiferență orgiile spuse la adresa cărții mele. Au existat persoane care doreau să-mi ardă cartea după ce o public sau care îmi spuneau cu tărie că voi muri singură dacă mă gândesc doar la cartea mea, iar asta m-a afectat cumva.
5. Cum ai reacționat când ai aflat că editura Smart Publishing îți va publica cartea?
Nu cred că se poate măsura în cuvinte sentimentul de euforie pe care l-am simțit când am primit aprobarea publicării. Am fost năvălită de o epuizare interioară, combinată cu bucurie și ușurare. Până să primesc un răspuns dacă voi fi publicată aveam permanent un gând în legătură cu asta, ca o sarcină neterminată, ca un proiect important amânat, iar acel email prin care am fost anunțată că „Piese de puzzle” va apărea pe piața de vânzare de carte m-a făcut să plâng de fericire pe interior.
Eu nu sunt persoana care să se exteriorizeze ușor, adică să-mi arăt emoțiile pe față și în primele zile eram oarecum confuză: Cum adică voi fi publicată? Adică eu chiar devin autoare? A fost un moment de ieșire din rutină și mă acomodez greu cu noutatea.
6. Crezi că ți-a fost menit să devii scriitoare? Te-ai vedea făcând altceva?
Atunci când ne descoperim talentele, simțim că ceea ce facem este pentru noi, iar arta creată de mine m-a făcut să cred că îmi este menit să fiu scriitoare. Din păcate, în România nu se câștigă o avere din scris, cel puțin în cazul meu, prin urmare aș dori să devin psihoterapeut sau psiholog clinician. Nu mă plâng de faptul că nu câștig mult din urma scrisului. Cartea mea este făcută să înțeleagă publicul țintă, adică adolescenții, nu să-mi aducă bani.
7. În final, poți oferi câteva sfaturi celor care ar vrea să îți calce pe urme, celor care împărtășesc aceeași vocație ca și tine?
Pare pueril și clișeic, dar în primul rând aș dori să transmit faptul că oricine ar vrea să scrie, trebuie să nu renunțe, chiar dacă durează mai mult până se finalizează o carte, chiar dacă editurile refuză manuscrisul final. Este bine să se scrie o carte treptat, să nu se forțeze acțiunea și să nu se evite momentele în care imaginația înflorește.
Au existat seri în care scriam și până la patru dimineața, pentru că nu îmi lăsam ideile tulburătoare să fie ignorate. Am refuzat ieșiri cu colegii, petreceri și chiar învățatul intens pentru școală. Mi-am sacrificat ore de odihnă, deci scrisul presupune și renunțarea la propriile nevoi.