Lichi Andreea întruchipează cu succes speranța, raza de soare, lumina de la capătul tunelului, tocmai pentru că acestea sunt singurele dorințe pe care le mai avea la un moment dat în viața sa. Mai putea visa doar la o făramă de fericire, să poată depăși iar momentul de cădere…
La doar 14 ani, Andreea a suferit un grav accident rutier care a făcut-o dependentă de ajutorul părinților și de un scaun rulant. Află în cele ce urmează cum i-a transformat tragicul accident sufletul într-unul de porțelan!
Bună, Andreea! Ce ne-ai putea spune despre tine, pentru a te cunoaște mai bine?
Bun găsit! Am 21 de ani și studiez psihologia. Sunt un om pasionat de cunoaștere, îmi place să scriu și iubesc să empatizez cu cei din jur, să-i ascult și, ori de câte ori pot, să le fiu sprijin.
Sunt autoarea cărții „Suflet de porțelan” și model în evenimentul Atipic Beauty. De asemenea, mă implic în diverse proiecte și activități de voluntariat ce au ca scop susținerea persoanelor vulnerabile. Este extraordinară emoția pe care o simți atunci când știi că ai făcut un bine, că nu trăiești doar pentru a consuma.
Povestește-ne pe scurt ce te-a adus în actuala stare
Cu puține luni înainte să împlinesc 14 ani, am avut un accident rutier ce mi-a dat peste cap toate visurile și mi-a făcut cunoștință cu o realitate despre care habar nu aveam că există. Am ajuns dependentă de niște mașinării ce mă țineau în viață și mă ajutau să respir. Am ajuns să îmi pot mișca doar ochii, într-un mediu în care zilnic câțiva oameni plecau de acolo cu un cearșaf alb pe față. După mai multe operații și reușite de a speria moartea, fotoliul rulant a devenit extensia mea.
Accidentul mi-a schimbat complet viața, ca și cum aș fi murit și m-aș fi născut într-o altă variantă, una în care suferința primează. Am trecut prin clipe ce întrec orice imaginație și am avut de ales între a mă plafona, a-mi plânge permanent de milă și probabil sfârșind în vreun sanatoriu, sau să lupt cu mine, să îmi caut singură soluții și să reușesc să mă reinventez.
Am ales varianta din urmă, fiind și cea mai grea, dar am izbutit cu demnitate. Am reușit să supraviețuiesc și să și trăiesc, nu doar să exist.
Am înțeles că timpul nu se întoarce înapoi și că dacă nu încerc să îmi pansez singură rănile psihice, nimeni nu o va face în locul meu.
Fiind și la o vârstă în care nu apucasem să mă bucur de prea multe, îmi doream să experimentez cât mai mult și să caut acele situații care să îmi aducă un zâmbet pe buze. Și am reușit astfel să mă reinventez.
Ce fel de obstacole sociale întalnește o persoană cu dizabilități?
Oh, extrem de multe. Cred că aș putea scrie o carte despre asta și tot nu ar fi suficient să povestesc despre toate obstacolele pe care societatea le oferă persoanelor cu dizabilități. Totul pornește de la lipsa empatiei și se termină cu un mare „nu ne interesează de voi”.
Ca să vă povestesc din exemplul personal, lăsând la o parte lipsa infrastructurii și a accesibilității pentru fotoliul rulant, am fost marginalizată până și de către unii profesori din liceu. Mi s-a spus că doar olimpicii au prioritate și că eu sunt doar o pierdere de timp.
Am auzit scuze precum „rampa e prea scumpă”, dar niciodată nimeni nu s-a gândit dacă o rampă e mai scumpă ca sănătatea părinților mei sau ca echilibrul meu emoțional.
Îmi doresc să am ocazia inițierii unor proiecte de conștientizare în școli. Toate obstacolele create pleacă și de la lipsa educației.
Eram într-un magazin și am trecut pe lângă o mamă cu fiica ei de aproximativ 6-7 ani. Fetița curioasă a întrebat-o pe mamă „de ce se plimbă fata așa?”, iar mama i-a răspuns „nu te mai uita la ea. E bolnavă! Să plecăm de aici!”. Din păcate, preconcepțiile oamenilor sunt bolnave, asta e adevărata problemă. Și consider că dacă ar exista mai multă implicare, măcar 30% dintre mentalitățile acestea limitative s-ar putea schimba.
Ai simțit că ești neîndreptățită datorită stării tale fizice? Dacă da, cum?
Sigur că da, lipsa accesibilității se simte pretutindeni. E foarte frustrant să vrei să ajungi într-un loc important (școală, facultate, medic, instituție publică) și să te întâlnești cu zeci de scări înaintea ta, ca mai apoi să urmeze umilința necesității de a te purta cineva pe brațe. Dacă eu am norocul de a avea pe cineva care să mă ridice și să se asigure că ajung la destinație în ciuda zecilor de scări, ce se întâmplă cu aceia care chiar nu au pe nimeni? E foarte dureros! Acei oameni ajung prizonieri în propria casă.
Pe lângă instituțiile publice, să ajungi într-un local, spațiu cu diverse servicii sau centru comercial poate reprezenta o altă provocare. Foarte puține locuri sunt adaptate cu rampă sau platformă electrică. De asemenea, există locații unde se găsește o rampă, dar care este absolut imposibil de folosit, cu unghi prea mare sau e prea îngustă. Și uite așa la fiecare pas apare câte o nedreptate, iar ieșirea din casă devine o adevărată provocare, în special pe străzile Bacăului.
Ce te-a convins să îți împărtășești povestea prin intermediul unei cărți?
Aveam nevoie să vorbesc cu mine, să îmi povestesc tot ce s-a întâmplat în ultimii ani. A fost felul meu de a mă destăinui lumii, modul meu de a mă descătușa de zecile de emoții și stări prin care am trecut fără să îmi doresc. De asemenea, atunci când am avut accidentul, m-am simțit singurul om din Univers. M-ar fi ajutat enorm povestea cuiva în situația mea. Am căutat peste ani astfel de povești scrise de autori români. Nu am găsit și așa a venit ideea de a scrie cartea.
„Suflet de porțelan” este o confesiune, dar și o lecție despre curajul de a te naște din nou, altfel decât ai fi crezut. Cred eu că această carte poate fi de folos multora. Nu doar pentru a trece peste o situație grea, ci și pentru a învăța să se aprecieze mai mult, pe ei și lucrurile esențiale ale vieții – cum sunt ridicatul din pat dimineața sau atingerea unei persoane dragi.
Feedback-ul pe care l-am primit la un an de la publicare este extraordinar, întrucât a fost citită într-un număr foarte mare, comentată și apreciată chiar și de personalități importante. Recunosc că e și o carte ce descrie punctele nevralgice ale societății românești (de la infrastructura inexistentă, lipsa empatiei, pana la dezastrul din sistemele medical, juridic și de învățământ) și cred eu că această carte poate fi de folos multora.
De asemenea, este și prima carte scrisă de un autor român ce tratează astfel de subiecte. Menționez că nu e o carte prin care să jignesc pe cineva, ci e o carte scrisă într-o manieră sensibilă, care punctează o realitate pe care mulți nu vor să o conștientizeze. Dincolo de povestea răscolitoare, e o carte motivațională, plină de curaj, subliniind dorința de a merge mai departe chiar și atunci când crezi că nu mai poți.
Cum și de ce ai ales facultatea de psihologie?
Am ales să studiez psihologia din dorința de a deveni un sprijin pentru sufletele încărcate și de a le ajuta ca împreună să descoperim calea spre lumină și speranță.
Totuși, nu a fost prima mea alegere. Încă din clasa a V-a, medicina era idealul meu, un ideal care, din cauza, accidentului a rămas doar o dezamăgire, doar un vis neîmplinit ce mă va urmări întotdeauna.
Deși am cochetat cu medicina și după accident, în ciuda multor bariere, am înțeles, în final, că trebuie să știu când să mă opresc. Am înțeles că deși viața mi-a dat atâtea suferințe, nu va veni acum să își ceară scuze și să mă lase să fac lucrurile așa cum mi le doresc. Așa că m-am oprit, am căzut și m-am ridicat din nou. Și am ales psihologia. M-am gândit că dacă nu voi putea fi un medic de o anumită specialitate, măcar voi fi un doctor de suflete.
Ce îți aduce zambetul pe buze?
Faptul că am părinții aproape e principalul meu motiv de a zâmbi. Oportunitatea de a avea un scop, de a face bine sunt alte motive pentru care zâmbesc. Apreciez mult mai mult acum ceea ce mă înconjoară și îmi pare rău că nu am știut să mă bucur de tot ce aveam înainte de accident.
Dacă ar trebui să oferi un sfat tinerilor care ne citesc, care ar fi acela?
Să aprecieze și să se bucure de tot ceea ce au. Acelora ce cred că le este prea greu și își spun „nu pot” le transmit să nu își dea singuri sentința. Să încerce și să se uite la cei din jurul lor. Nu la aceia ce au mai mult, ci la cei ce au mai puțin. Așa își vor da seama cât de norocoși sunt și că pot orice.
Le doresc tuturor curaj, inspirație și motivație în direcțiile pe care și le aleg în viață și să nu se dea bătuți indiferent de numărul eșecurilor, căci așa cum îmi place să spun, eșecurile sunt combustibilul care ne propulsează spre mari succese.
