Încă o pagină de adăugat în jurnal

Să-ți fiu complet sinceră, ceea ce am eu nu este jurnal, e doar un caiet în care scriu atunci când simt o exagerare a emoțiilor. Nici nu-l port mereu în rucsac, dar fac rost de câte o foaie de hârtie, șervețel, pliculeț de ceai, frunză, în general, fac rost de lucruri pe care pot scrie cuvinte dacă este absolut necesar și după le atașez în „Dragul meu caiet ambulant…”.

Nu-l port cu mine în locuri în care știu sau presupun că nu au silueta unui spațiu în care îmi pot răspândi gândurile în mod abuziv, dacă vorbim de precipitația spontană a cuvintelor, dar totuși bonom.

Cumva, întreaga încântare și nerăbdare aruncată asupra vieții ce mă așteaptă, a aterizat aproape inopinat în ceva ce nici nu credeam că există în această privință. Mentalul se contopește cu spiritualul și îmi spun pașnic: „Nu-ți mai crea așteptări din exterior. Exteriorul e mai trecator decât propria existență.” Tocmai din cauza asta e benefic să ai așteptări numai de la tine, să nu îți faci proiect de arhitectură din conexiuni cu oamenii. Marea lucrare îți aparține și îi aparții.

Dar știi ce as mai vrea să îmi aparțină? Sau, ma rog, poate impropriu zis „aparțină”, având în vedere că ar fi despre mine. Personalitatea, viziunea mea și asupra mea, gândirea, momentele pentru sine, impuse chiar de el. Nici nu stiu daca sunt reale sau doar impuse, rezervate de la începutul începutului de o energie universală. Câteodată simt că înnebunesc la cât de mult nimic știu și mă învârt în jurul lui ore întregi din zi. Numai imaginează-ți cum e să dai ture circulare (se cred perfecte) în jurul aerului, care în esență e ceea ce ne menține vii, însă un gând nătăfleț ar spune că aerul e nimic.

Mă învârt în jurul a nimic:

– nulitate

– un tot mărunt a tot ce cred că știu.

Revenind, aș vrea ca după ce mă sting precum o lumânare în bătaia viforatică a amintirilor, să se realizeze un film, măcar scurtmetraj, în care să fi fost surprinse momentele în care companie fizică aveam, dar eram total absorbită de lumea mea, de nimicul meu. Fiecare apus în fața căruia mă înclinam în lacrimi, fiecare adiere de vânt, atât de fină și ușoară încât o simțeam și în creier. Momentele în care mă simțeam artist și prizonier în celula timpului, păcălindu-mă că el depinde de mine, fiind plăcut sau nu, însă era viceversa, în care am simțit dorul și teama cum mă apasă, în care ascultam muzică aleasă cu sufletul. Momentele în care îmi admiram ochii adânciți în craniu și atât de sălbatic înfloriți în întunericul ce mă speria.. atât de multe să fie surprinse. Și consider că oricine și-ar dori un film care să cuprindă asemenea clipe, cele mai exacerbate ale firii.

Dacă din relațiile interumane a rezultat ceea ce noi concepem ca și „supărări”, atunci e bine să îmbrățișăm oglinda socială în care ne holbăm și să ne amintim că noi cu asta ne semnăm inimile și le dăruim, cu asumarea acestor trăiri și conștientizarea posibilității existenței lor.

Anca Mocănaşu
Anca Mocănaşu
Studentă la Jurnalism, scrie poezie, proză și recenzii de cărți sperând că va reuși să transmită emoție - orice tip de emoție. Se consolează cu reggae și bețișoare parfumate.

Similar Articles

Comments

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Cele mai populare