Coming Out POV21. La ce ne-am gândit când am pus bazele acestui proiect? Cu toții avem dreptul la a fi cine suntem cu adevărat, la a iubi liber și la a nu ne fi teamă să trăim așa cum ne dorim. Din nefericire, România nu este încă pregătită pentru toate acestea, însă noi facem un pas în față, inițiativa noastră încurajând iubire față de ceilalți și, în același timp, față de sine.
Debutăm acest proiect cu povestea Elenei, o persoană curajoasă care a ales să prioritizeze iubirea dincolo de părerea familiei și de a societății.
Bună, Elena. Îți mulțumesc încă odată că ai acceptat să ne împărtășești experiența ta, prin care încurajezi și mai multe persoane să fie încrezătoare și vocale.
Care este orientarea sexuală cu care te identifici? Când ai realizat că aceasta este orientarea ta sexuală și cum te-ai simțit atunci în legătură cu asta?
Deși au existat dintotdeauna semne, cred că aveam 11 sau 12 ani când am realizat că simt și o atracție pentru fete și m-am identificat ca bisexuală timp de 5 ani, până în primăvara asta. Funny enough, prima mea experiență romantică cu o fată a fost chiar cu iubita mea din prezent. Asta e o poveste complicată, pentru că nu am fost împreună pe parcursul acestor ultimi 5 ani, dar ideea e că atunci când am devenit conștientă de faptul că nu sunt straight, prima chestie pe care mi-am dorit să o fac a fost să experimentez, să mă conving cumva de faptul că da, chiar așa stau lucrurile cu mine și că e pe bune totul.
Mi-a luat mult timp să accept ideea și să mă „tolerez”, pentru că, deși nu m-am confruntat niciodată cu vreo formă de bullying, am simțit mereu toate discriminările și atacurile față de comunitatea queer atât de direct, de parcă m-ar fi vizat pe mine în mod specific, știi? Aici mă consider cumva o norocoasă, pentru că pe măsură ce m-am maturizat, am dezvoltat și un miserupism care m-a ajutat mult să depășesc atitudinile astea negative de care eram înconjurată. A se menționa că ambii mei părinți sunt homofobi și locuiesc într-un oraș mic din sud. Mda, cam până aici cu norocul despre care vorbeam.
Dar revenind, toată chestia asta a fost un proces și cred că am trecut prin toate fazele posibile, de la negare, la un oarecare dezgust față de propria persoană, până la punctul în care sunt azi, out and proud. Mă rog, aproape out, asta doar pentru că nu vreau să fiu dată afară din casă înainte de a-mi lua măcar bacul. Și pe lângă toate etapele astea pe care le-am traversat, au existat și multe momente de nesiguranță. Aici mă refer la faptul că deși eram absolut convinsă de atracția mea față de fete, nu eram la fel de sigură că cea față de sexul opus era reală. Spoiler alert, chiar nu era. Compulsory heterosexuality is a bitch. Mi-am pus multe întrebări în privința asta și am încercat să înțeleg care e treaba cu felul în care mă simt, după mai multe relații eșuate cu tipi și după câteva experiențe sexuale cel puțin dezamăgitoare, care au existat doar din dorința mea de validare masculină. Șocant sau nu, am și daddy issues. Știu că poate par un stereotip ambulant, dar chiar sunt de treabă, promit. Și acum, ca să-ți răspund concret la prima întrebare, mă identific ca lesbiană.
Te-ai simțit vreodată atacată sau discriminată într-un colectiv?
Nu m-am lovit niciodată de genul ăsta de experiențe în mod direct, cel puțin nu până acum. Asta poate pentru că sunt straight passing și nimeni nu presupune că aș avea altă orientare sexuală, sau doar pentru că am avut norocul de a avea prieteni buni care m-au înțeles și susținut tot timpul. Pentru chestia asta sunt mega recunoscătoare, mai ales pentru că sunt conștientă că puține persoane queer au posibilitatea asta.
Ți s-a întâmplat să-ți fi dorit vreodată sa nu fi avut această orientare sexuală?
Da, au existat câteva momente de genul ăsta, în perioada în care încercam să fac pace cu mine și să înțeleg care e faza. E dificil să treci prin tot procesul ăsta de una singură când ai 13-14 ani și abia știi pe ce planetă trăiești, dar e realizabil. Pentru mine s-au așezat lucrurile într-un final pentru că mi-am dat timp și am făcut tot posibilul să mă tratez cu compasiune atunci când treceam prin episoadele astea de self-loathing. Acum știu că tot negativismul ăsta venea din exterior și eram cumva influențată de homofobia celor din jur, pe care o interiorizam fără să fiu conștientă. Când toți spun că a fi straight e standardul și că asta este, de fapt, „normalitatea”, ajungi și tu să-i crezi.
Cum a reacționat familia ta sau cum ar reacționa dacă ar afla acest lucru?
Toată familia mea e homofobă, sadly. Și tocmai de asta nu sunt complet out. Nu pentru că nu m-aș simți ok acum cu sexualitatea mea, nu pentru că aș avea dubii, dar pentru că există o teamă uriașă în toată chestia asta. Aș spune că nu mă pot întreține financiar de una singură acum și că ăsta ar fi unul dintre motivele pentru care nu le pot spune adevărul, dar de fapt, să fiu dată afară din casă ar fi cel mai roz scenariu. Probabil că ai mei m-ar trimite la conversion therapy sau ar deveni de un milion de ori mai stricți și controlling decât sunt acum. Și știu că m-ar detesta enorm pentru asta, așa că mă fac și mai comodă în dulap pentru următorii câțiva ani, pentru că în cazul meu nu există o altă variantă acum.
Ne poți povesti ceva important din prima ta relație sau dintr-o altă relație?
Am învățat mai multe chestii importante din relațiile mele anterioare, în special din cele cu tipi, dar una dintre ele ar fi să-ți asculți instinctul. Dacă simți că persoana aia nu e ok pentru tine, dacă nu te simți confortabil cu ea dar faci eforturi să te convingi că de fapt totul e în regulă între voi, you gotta pack your stuff and leave. Și încă ceva. Nu înseamnă nu. Trasează de la început limite sănătoase în relație și comunică deschis, pentru că nu e niciodată în regulă să faci lucruri pe care nu-ți dorești să le faci. Și nu ignora niciodată red flag-urile. Nu sunt doar decorative, crede-mă.
De ce crezi că societatea actuală din România vede acest lucru ca pe un defect? Ce factori crezi că influențează?
Societatea din România vede tot ce e diferit ca fiind un defect, o anormalitate. Cred că asta e o chestie puternic înrădăcinată, care va și rămâne așa pentru că cei mai mulți refuză vehement educația. Refuză să accepte că nu le știu pe toate și că nu au dreptate, refuză să înțeleagă că de fapt totul se află într-o continuă schimbare și evoluție și mai presus de toate, refuză să fie oameni și să aibă compasiune față de ceilalți. Înțelegere, iubire, empatie, you name it. Le lipsesc toate chestiile astea și-mi imaginez că mentalitatea pe care o au prea multe persoane din România va fi imposibil de schimbat în viitorul apropiat.
Dacă statul ar susține comunitatea LGBTQ+ te-ai simți mai în siguranță?
Statul schimbă legi, nu mentalități. Dacă România ar deveni o țară LGBTQ+ friendly din punct de vedere legal, aș fi doar mulțumită pentru că în sfârșit am parte de aceleași drepturi ca persoanele straight, însă fiind și femeie, nu cred că m-aș putea simți vreodată complet în siguranță, indiferent de țara în care m-aș afla.
Un sfat pentru cei care încă nu sunt out?
Give yourself time, cred că ăsta e cel mai simplu și bun sfat pe care l-aș putea da oricui. Am mai spus asta, dar totul e un proces și fiecare proces are mai multe etape. Trebuie să le traversezi pe toate așa cum poți și să ai compasiune față de propria persoană, să te creezi așa cum îți dorești, să te accepți și să ai grijă de tine. N-am să te mint, e probabil cea mai grea chestie pe care am făcut-o până acum but it’s so worth it.
Aceasta a fost povestea Elenei, care sperăm că v-a ajutat să vă simțiți mai înțeleși, care poate v-a încurajat să fiți sinceri cu voi înșivă și cu cei din jur, sau care doar v-a oferit un insight mai bună în ceea ce înseamnă să fii queer în România.
Dacă vrei și tu să ne spui povestea ta, anonim sau nu, ne poți trimite un mail la adresa comingout@pov21.ro și noi o vom face auzită.
Numele persoanei din acest interviu a fost schimbat din motive de siguranță.