Într-o zi, prin 2015, tata mi-a propus să mergem să vedem o redifuzare a filmului „Nu sunt faimos, dar sunt aromân” de Toma Enache.
Bunicii mei sunt machidoni, iar acest film era despre cultura noastră, așa că am zis: „sigur, de ce nu?”. Întâmplarea a făcut ca, odată ajunși acolo, tata să se împrietenească anume cu directorul filmului. Cei doi au păstrat legătura, având multe lucruri în comun. Încet-încet, au devenit prieteni apropiați. Pe atunci, eu eram destul de mic și aveam planuri pe plan muzical. Scriam muzică și repetam la tobe pentru admiterea la facultate, așa că nu am dat prea multă importanță la ce se întâmpla pe acolo și la ce oameni am cunoscut.
Apropo, despre rian ca artist poți afla mai multe dând click aici!
Fast-forward în 2017, mă pregăteam pentru un concert la Cinema Pro în București. Vis-a-vis de intrarea în sală era o cafenea la care mă întâlnesc cu tata și cu Toma, care povesteau despre ideile lui Toma pentru un nou film. Toma mă vede, mă citește din cap până în picioare, zâmbește și zice: „Tinere, am o propunere. Tocmai vorbeam de un nou scenariu pentru un film cu deținuți, despre perioada comunistă din România. Am nevoie de dubluri, tineri slabi și firavi, așa ca tine. Ce zici, te interesează?” Cred că i-am răspuns înainte să apuce să termine propoziția, cu un mare „Da, normal!” Tot ce am auzit s-a rezumat la: „vrei să joci într-un film?”, iar creierul meu mi-a zis instant: ai ceva de pierdut dacă zici „da”?
Trece un an aproape și nu se aude nimic despre film, despre rolul meu, despre nimic.
Deja uitasem. Mă focusam pe alte lucruri, să scot muzică, să cânt în concerte, etc. Până când mă sună un număr: „În iulie începem filmările la Constanța. Te aștept să cunoști echipa și actorii”. Nici nu știam cum să reacționez, am zis doar „Ok, cu siguranță!”. În timp ce lucrurile progresau, eu încă nu știam ce trebuie să fac, sau dacă trebuia să fac ceva. Totuși, mă duceam să ajut. Dacă era nevoie, căram echipamente, duceam oameni cu mașina, asistam la cadre și făceam orice puteam ca să mă fac văzut și plăcut de oamenii de acolo.
După ceva timp, Toma se hotărăște și îmi spune că s-a decis să-mi ofere un rol. Evident, mă așteptam la un rol micuț și modest, în care m-aș fi văzut stând pe undeva prin spatele oamenilor. De fapt, aveam să joc un rol alături de cei șapte deținuți principali. Urma să am și replici. Excuse me, what? Poate nu pare atât de wow, dar să joc față în față cu Constantin Cotimanis, cu camerele de filmat și luminile reflectoarelor îndreptate spre mine, în Fortul 13 de la Jilava, I would say that’s pretty fucking amazing.
Nu cred că pot să descriu o experiență de genul, la fel cum nu pot să descriu nici cum mă face muzica sa mă simt când o scriu și o ascult.
Nu pot să descriu cum e să umbli desculț pe holurile unei închisori unde mii de oameni și-au pierdut viața. Nu știu cum să descriu aerul rece din camerele penitenciarului, scrisul de pe pereți, paturile de metal, hainele grele și inconfortabile. Nu am trăit vremurile alea, dar locul, împreună cu rolul pe care a trebuit să-l interpretez, m-au făcut să înțeleg ce s-a întamplat acolo. A trebuit să ÎNCERC măcar să simt că aparțin acelei închisori ca să pot să interpretez un rol. Nu voi știi niciodată cu adevărat ce orori s-au întâmplat pe acele holuri, dar, cred, totuși, că acest film poate face audiența să înțeleagă puțin mai mult despre trecutul țării noastre și de unde venim.
Am mulțumit și voi mulțumi cât voi trăi pentru această experiență, tatălui meu și lui Toma Enache, dar, în același timp, îmi voi mulțumi mie, că am zis „da”. Creându-mi această mentalitate, de a fi o persoană pozitivă și a spune „da” oportunităților, cât de mici ar fi ele. De a spune „da” unor lucruri mărunte, cum ar fi mersul la film cu tatăl tău, sau ieșitul la o plimbare cu un amic, te poate duce unde nici măcar nu-ți imaginezi.
Doar spune „da”. Apoi ai răbdare, lucrurile bune iau timp.
Autor: rian cult
Surse foto: echipa de filmare „Între Chin și Amin”
