Stai, stai! Vrei să spui cumva că ne vorbești despre filosofie? Tu îți bați joc de noi, cu conceptele tale, pe care nu le înțelege nimeni. Nici nu știu cu ce se mănâncă. Mă voi uita ca la mașini străine la ce scrii.
Hold up, că mergi prea departe! Da, ați auzit bine! Azi vă introduc în una dintre cărțile mele preferate, „Amintiri despre Socrate” de Xenofon. Să vă faceți o idee, acesta a trăit între secolele V și IV Î.H., acum 2500 de ani.
Nu pot spune exact când au fost scrise lucrările, dar, în genere, cartea a fost publicată la Editura „Hyperion”, în anul 1990, la Chișinău. Ca fun fact, „Hyperion” înseamnă „Cel mai de sus”, hyper din greacă fiind super din latină. În caz că vă ducea cu gândul la „Luceafărul”, cu plăcere! Așa, romanul e format din „CONVORBIRI MEMORABILE”: Cartea I (da, frate, așa se cheamă), Cartea II, Cartea III și Cartea IV; și „DESPRE ECONOMIE”, „BANCHETUL” și „APOLOGIA”, plus note de final, cu un total de 255 de pagini. Toate aceste capitole au fost traduse de către Grigore Tănăsescu, din greaca veche.
Să vă zic drept, „Amintiri despre Socrate” e cam underrated printre cărțile filosofice
Asta pentru că este, de secole, eclipsată de „Republica” lui Platon, text care pune în valoare și pe alți discipoli ai lui Socrate, nu doar pe acesta. Oricum, contribuția lui Xenofon este aceea de a reda, pe cât posibil, adevărul despre Socrate. Da, „părintele filosofiei” nu a lăsat nimic scris.
Acesta este pus în lumină drept un moralist absolut, intrigându-i pe cei din jurul său la o viață morală și cumpătată. De multe ori era criticat că nu „dădea iama” la mâncare și băutură sau că mergea desculț. Dar el mânca atât cât îi trebuia și mergea desculț pentru a fi mai călit decât cei ce purtau sandale.
Maieutica era atuul lui Socrate, pentru care a devenit celebru
Adică acesta purta discuții cu oamenii, tocmai pentru a ajunge la cunoaștere. Una dintre cele mai reprezentative discuții din prima carte este cea cu Aristarh. Socrate îl observă posomorât, iar acesta i-a povestit cum familia sa a fost forțată să se mute la Pireu, cu 14 oameni într-o casă. Resursele se terminau și își făcea griji că nu mai are cum să-i întrețină. Apoi, Socrate îl dă exemplu pe Cheramon, care are grijă foarte bine și de sclavi. Acesta poate trăi bine cu sclavii meseriași, iar Aristarh nu poate cu cetățenii liberi.
Așadar, soluția a fost să le dea sarcini fiecăruia din casă, pentru un bun demers, iar rudele se vor înțelege mai bine între ele. După un timp, venise iar Aristarh la Socrate, plângându-se. Rudele îl acuză că este singurul din casă care mănâncă fără să muncească. Așadar, Socrate îi spusese un vechi proverb grec (dacă era vechi pentru prezentul lor… nici nu vreau să știu cum e pentru noi).
Era o vreme când toate ființele puteau vorbi și se înțelegeau între ele
La o stână, o oaie a început să îi reproșeze ciobanului. „E de mirare ce faci tu. Noi, care-ți dăm lână, miei și brânză, n-avem de la tine în schimb nimic din ceea ce scoatem din pământ, în timp ce câinele, care nu produce nimic, are parte de hrană, pe care o împarți bucuros cu el”. Auzind asta, câinele spusese că așa este, fără el nu ar putea paște liniștite, fără frica de oameni sau lupi. Atunci, oile au înțeles că paznicul lor merită toată prețuirea. Așa și Aristarh trebuie să le zică femeilor din casă că el le ferește de nedreptăți și pot munci fericite, în siguranță.
Discuția cu Eutidem despre dreptate
În cartea a patra, din „Amintiri despre Socrate”, protagonistul văzu că Eutidem se pregătea pentru o funcție în polis. Socrate îi pusese cunoștințele la încercare, printre care și despre dreptate. Cum altfel să știi ce e dreptatea, decât dacă o practici? ar zice Socrate. Eutidem avea o vagă idee, pe care nu o putea concretiza. Așa că Socrate îl întrebase unde ar încadra minciuna, înșelăciunea și altele? Îi răspunse că în zona nedreptății.
Atunci, Socrate îi răspunse: dacă un comandant ar aservi nedrept un stat, e nedrept? Dar dacă acesta și-ar minți oastea demotivată, pentru a câștiga bătălia? Sau dacă un copil e bolnav, iar părinții îl mint că buruiana e un aliment, pentru a-și recăpăta sănătatea? Dacă un prieten vrea să se sinucidă și îi smulgem sabia din mână? Evident, Eutidem răspunse negativ.
Care credeți că este concluzia? Că „nedreptatea” este utilă, în momentul în care poți ajuta pe cineva, ajungând la un rezultat moral. Socrate l-ar fi contrazis mai categoric decât imperativele lui Kant, cu exemple practice. Filosoful german afirma că nu este bine să minți, indiferent de situație, dar cu toții știm a posteriori (din experiență) cum fac părinții, pentru binele nostru.
Și… cu riscul de a mă înjura… Apologia
Celebra sentință a lui Socrate, doar pentru că submina autoritatea consiliului, prin urmarea legilor cu sfințenie. I-au fost puse în cârcă acuzații grave, precum coruperea tinerilor din cetate și aducerea unor divinități noi în cetate. Acesta purta discuții cu oricine, vorbind despre dreptate și perfecțiunea legilor (ajung imediat acolo). De fapt, conceptul de „daimon” a fost înțeles greșit, Socrate ghidându-se după conștiința/ rațiunea sa.
Încarcerat, i s-a propus de către un discipol să fugă, dar a refuzat, motivând că asta e voința zeilor. E bătrân, mai bine moare acum, decât să fie urât și senil la bătrânețe (mai bătrân decât era). Acuzatorii așteptau să își plângă de milă, dar Socrate a rămas demn și tăios, ceea ce i-a enervat. Acesta a fost considerat vinovat, cu 280 de voturi din 501, și a fost pus să-și aleagă pedeapsa. Răspunsul fu categoric: dacă ar alege el, și-ar recunoaște vina.
Tocmai de perfecțiunea legilor a murit (spoiler), considerând că aceea a fost chemarea zeilor, văzând partea practică: fuga de senilitatea bătrâneții.
După definitivarea deciziei, la faimoasa cupă cu cucută, un bărbat îi zise că e dureros să-l vadă mort pe nedrept. Atunci, Socrate îi răspunse: „Zi-mi, dragă Apolodor, ai prefera să mă vezi murind pe drept sau pe nedrept?”.
Finally, încă puțin și termin
Acestea fiind spuse, nu pot spune decât că este o carte foarte bună pentru neinițiații în ale filosofiei. De ce? Fiindcă nu necesită cunoștințe dinainte asupra conceptelor; este, mai degrabă, o istorisire. Dar de ce are minusuri? Fiindcă „Amintiri despre Socrate” nu este genul de carte care să explice ideile, ca în „Lumea Sofiei”. Mai degrabă expune discuțiile lui Socrate, decât să ne arate esența lor, dar, ușor-ușor, îți creezi o idee despre ele. Așa e filosofia, nu poți să o citești neîntrerupt, ci revii asupra secvențelor, chiar și de zece ori, dacă e nevoie.
Oricum, este un exemplu perfect de studiu cronologic al filosofiei, urmând firul ideilor fundamentale ale marilor concepte occidentale. Sigur, alții spun că istoria filosofiei se studiază de la coadă la cap, dar eu aș zice simultan.
Fascinându-mă lumea greacă, vă zic că renumele cuiva, părerea altora despre cineva, conta în societate. Iar cu asta se mândrea Socrate, cu faptele sale drepte, mândrie care l-a enervat pe Meletos la judecată. Și dacă te întrebi de ce filosofie și nu filozofie… sofõs e înțelepciune, iar zófos întuneric.
Sper că ți-am stârnit curiozitatea despre această carte sau despre filosofie, căci fiecare mare oraș a pornit de la o piatră de temelie.
