Am publicat prima mea carte la 20 de ani!

17 noiembrie 2020

555

Am publicat prima mea carte la vârsta de 20 de ani. Care a fost drumul meu?

Cum a început totul?

Pasiunea pentru scris și dorința de a publica o carte au fost, fără îndoială, dintotdeauna acolo. Dacă stau bine să mă gândesc, am avut numeroase tentative de a începe scrierea unei cărți, însă de fiecare dată renunțam după primul capitol finalizat. Simțeam că nu am un plan bine structurat în minte, că nu am o poveste cu un șir narativ logic și nu găsesc cel mai bun punct de abordare al poveștii respective. Am avut foarte multe tentative, însă la toate am renunțat.

Când am început să scriu cartea, nu mi-am propus nici măcar o secundă să o și duc la bun sfârșit. Pur și simplu am avut o perioadă în care scriam foarte mult seara, înainte să adorm, mă simțeam destul de agitată, nu eram chiar foarte bine din punct de vedere psihic, iar prin scris reușeam să mă eliberez. Inițial, scriam doar ce simțeam, descriam anumite stări și ușor, ușor am început să asociez aceste stări cu niște evenimente. Cumva, în subconștientul meu realizam că se transformă într-o poveste, dar nu acordam importanță acestui fapt.

Am continuat să scriu și am scris și am tot scris, până în ziua în care am privit involuntar în partea de jos a documentului Word și am văzut că tocmai ajunsesem la un număr de 30 de pagini. Atunci a fost momentul în care mi-am spus că nu mai pot da înapoi și situația începe să devină serioasă. A fost un moment destul de greu de descris, simțeam că explodez de fericire pe interior, dar, în aceeași măsură, simțeam o responsabilitate uriașă care mă speria oarecum.

În cât timp am terminat-o?

Am scris în fiecare zi, fie că scriam zece pagini sau doar un rând, nu trecea nicio zi fără să deschid laptopul și să intru în documentul care nu a avut foarte mult timp un nume. După ce am trecut de 50 de pagini, l-am denumit neinspirat „CARTE”, dar încă nu credeam că se va materializa cu adevărat într-una. Începusem într-un timp să devin chiar obsedată de ea, în fiecare dimineață, imediat cum deschideam ochii, în secunda doi eram cu mâna pe laptop și îl deschideam direct în document. Aveam o perioadă foarte încărcată și cu facultatea, o grămadă de proiecte, teme, pe toate punându-le pe locul 2 în favoarea cărții.

Am scris constant timp de trei luni, apoi am luat o pauză de o lună în care nu am mai scris absolut nimic și nici nu am mai citit ce scrisesem până în acel moment. Am fost frustrată inițial pentru acea pauză care mi se părea mult prea lungă, însă mi-a prins foarte bine. După acea lună de stagnare, am revenit cu bateriile încărcate la maxim, iar atunci au fost scrise cele mai frumoase și palpitante capitole. Per total, am scris timp de șapte luni la ea, ultima fiind mai mult dedicată corecturilor și diacriticelor pentru că da… am scris-o fără diacritice. Să nu faceți niciodată asta.

Am vrut să renunț?

Prima tentativă și cea mai urâtă de a renunța a fost într-o noapte când călătoream cu trenul spre casă. Eram cu laptopul pe genunchi, citind și recitind obsesiv tot ce scrisesem în cele 50 de pagini finalizate până atunci, și mă simțeam cu totul băgată într-o ceață urâtă, plină de incertitudine. Mi-au trecut sute de gânduri prin minte atunci, iar toate se legau de faptul că nu ar trebui să fac asta și că totul e în zadar. Cred că mai bine de o oră m-am pierdut în starea și gândurile astea, astfel că, printr-un impuls de moment, am apăsat în același timp tasta SHIFT și DELETE, iar toată munca mea de două luni se dusese pe apa sâmbetei.

Am închis laptopul, m-am proptit de geamul înghețat al trenului și am rămas în aceeași poziție nemișcată mai bine de 40 de minute. Ca să fiu sinceră, mai aveam foarte puțin până să încep să plâng. Am tras puternic aer în piept, iar în secunda doi am deschis din nou laptopul și am început să rescriu toată cartea de la zero. În cele cinci ore de drum rămase, am reușit să scriu mai bine de 30 de pagini. Nu scrisesem niciodată atât de mult într-un timp atât de scurt. După asta, chiar am început să plâng, de fericire.

Din nou, incertitudinea asta m-a lovit și după ce am terminat-o. Având în vedere că a fost gata undeva la sfârșitul lunii aprilie, iar eu am publicat-o abia în noiembrie, am stat foarte mult pe gânduri în privința ei. O scurtă perioadă am încetat complet să mă mai gândesc la ea și am lăsat timpul să treacă, însă, de fiecare dată când îmi aminteam sau o zăream în laptop, mă trecea un curent puternic și simțeam o senzație similară cu cea a îndrăgostirii. Ori de câte ori puneam în balanță opțiunea de a o publica sau nu, mereu câștiga prima variantă. Fiind o persoană care se bazează cel mai mult pe instinct, nu mai avea niciun sens să pierd vremea, deja o pierdusem prea mult.

Am fost descurajată?

Am fost. Deși a știut foarte puțină lume faptul că am scris o carte, iar aici mă refer la părinți și la cinci prieteni, am primit descurajări de la persoane de la care nu m-aș fi așteptat niciodată. De fapt, cred că în afară de cea mai bună prietenă, nu m-a încurajat nimeni așa cum mi-aș fi dorit să o facă. Faptul că toți cei care mă cunoșteau erau sătui să audă de ani de zile că vreau să scriu o carte, a făcut să pară că nu e nimic surprinzător din partea mea să scriu cu adevărat una.

Nu știu dacă am fost afectată de reacțiile negative primite, poate chiar m-am simțit mai motivată să duc planul la bun sfârșit. În general, nu mă las descurajată de astfel de energii pentru că sunt persoana care crede extrem de mult în visuri, oricât ar fi ele de mărețe și greu de realizat. Repet, această carte a fost un vis de-ale mele încă de când eram foarte mică, iar eu am făcut toate lucrurile acestea pentru mine. Nu am ținut cont de părerea nimănui tocmai pentru că iubeam această carte și o iubesc în continuare, chiar dacă pare destul de ciudat, iar atunci când iubesc ceva sau pe cineva, nu las pe nimeni și nimic să-mi afecteze sentimentele.

De ce e cartea mea specială?

Dacă ar fi să aleg ceva special la cartea mea ar fi modul în care am scris-o. Fiecare rând și fiecare capitol a fost scris cu multă emoție și din tot sufletul, chiar la mai bine de jumătate din carte am plâns în timp ce o scriam. Am fost acolo cu personajele, am trăit totul cu ele. De fiecare dată când am scris secvențe mai dramatice, care se bazau pe niște evenimente nu tocmai frumoase, mă trezeam cu o stare profundă de tristețe, simțeam exact lucrurile pe care le-aș fi simțit dacă aș fi trecut eu prin situațiile respective.

Tocmai din acest motiv, am refuzat să o editez foarte mult înainte să o trimit spre editură. Am simțit că poate transmite mai multă emoție cititorului dacă în spatele rândurilor stau toate stările mele din momentul în care au fost scrise. Îmi este extrem de dragă această carte și sunt convinsă că își va păstra un loc important în sufletul meu, chiar și atunci când voi ajunge la împlinirea de a publica altele mult mai bune. Este prima mea carte și totodată materializarea celui mai frumos vis.

Articolul precedentTop 5 idei de cadouri pentru copii de Crăciun!

Articolul următorGenerația VOT: Votul poate fi #cool!

LĂSAȚI UN MESAJ Renunțați la răspuns

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!

Introduceți aici numele dvs.

Ați introdus o adresă de e-mail incorectă!

Vă rugăm să introduceți adresa dvs. de e-mail aici