Rutina era copleșitoare. Plictiseala mă îngrețoșa. Strâmbam din nas de fiecare dată, fără ca măcar să realizez. Terasele la fel. Bistrița la fel. Toropeala nu făcea decât să-mi sporească anxietatea.
Știam că viața există, dar mai știam că nu e asta.
Aveam puterea de-a crede orbește în lucruri pe care nu le-am văzut și nu le-am trăit. Prezentul era nimic decât un context irespirabil.
Jalnic s-ajungi la 18 ani scârbită în asemenea hal de existență. Sau poate orașul ăsta mort nu făcea decât să-mi alimenteze dezgustul față de orice?
Anxietățile erau acolo. Frica de-a trăi fără să cuprinzi tot ce e relevant. Frica de-a scăpa printre degete singurul lucru care are rezonanță.
I-am spus Bistrița mea de fiecare dată, însă era o capcană și-un mormânt în care am intrat trăgând pământul peste mine.
La Amaretto era liniște în seara aceea. Plin de lume, dar cadrul era intim. Toți șopteau, toți savurau cu nesaț priviri, toți erau în propria poveste, în propriul cadru, în propriul oraș fără de speranță.
Câți fluturi am mai simțit acolo, câte bucurii nemăsurate și câte speranțe mi-am aruncat privind în stânga și în dreapta la oamenii cărora știam că le seamăn în scopuri și deveniri de mai târziu.
În seara aceea eram temătoare. O îndrăgostită fără speranță care își juca ultima carte. Care trăia în sfârșit povestea pe care a înțeles că nu o poate îngropa.
Cred că dăm de oameni în viață pe care nu-i putem para și nu-i putem evita închizând ochii la nesfârșit.
Sunt inutile avertismelele. Inutilă devine și conștiința. Se ia la-ntrecere de fiecare dată cu impulsul de a rămâne-n viață și astfel, pierde de fiecare dată.
Există oameni de care scapi abia după ce-i trăiești și după ce le permiți să te bage în mormânt.
Te scufunzi tu, dar se scufundă și idealurile odată cu tine.
Aveam privire de dementă în seara aceea. Încercam să-mi ascund tremuratul mâinilor, dar nu slăbeam nicidecum din tupeu. Nici n-aș fi avut cum altfel. Eram omul care sfidează lucrurile care nu pot fi înțelese. Glume bune, povești interminabile, frânturi din trecut și viziuni pentru viitor. Intuiam cât sunt, intuiam ce aduc în momentul în care mă așez la masă.
Cu toate astea, o timiditate și o nesiguranță ascunsă îmi colora obrajii. Îmi întuneca privirea. Îmi transforma tonul vocii. Deveneam vulcanică și apoi calmă.
Eram avidă de felul în care mă atingea în treacăt, de detalii. De ochii dominanți, de siguranța din voce, de felul în care îmi promitea că mă învață viață, de felul în care citeam că o să rămână.
Deveneam o epavă pe zi ce trece și nici măcar asta nu mă lăsa să mă trag înapoi. Eram o epavă frumoasă.
Radiam. Emanam tot ceea ce putea să emane o femeie la 18 ani. Pasiune, bunătate, zâmbete, cântece, tinerețe, aiureli, trup, căldură, cuvinte, povești…
Am fost o revoluție, însă prostia-i că nu am știut nicicând să mă iubesc. N-am fost în stare să văd cât tremur pot s-aduc, astfel că m-am lăsat culcată la pământ de fiecare dată.
Contextele începeau să crape. Căldura lunilor de vară, terasa de la Amaretto, toate apusurile împreună, dealurile, excursiile, toropeala din mașină.
Mi-au îngreunat privirea. Mi-au trepidat suflul. Mi-au îngenunchiat lumina.
N-am plâns niciodată. Și asta din dorința de-a rămâne mereu la fel de fermă. Nu pentru el. Era irelevant și i-am știut niminicia chiar și-n momentul în care i-am spus că-l iubesc. Cât de puțin am putut pune preț pe cuvinte și cât de mult am știut să trăiesc…
Când tragi linie la final, nu dai doi bani pe confesiunile aruncate în vânt. Doar vântul care-ți răscolește părul în mașină e-n stare să se-ngrămădească-n mintea ta fără rușine. Să-și facă singur loc, scornind prin traume trecute și melodii cântate cu jumătate de voce.
Așteptam de fiecare dată ceva ce știam că n-are cum să vină. Dragostea e un miraj în fața oamenilor nepotriviți. M-am mințit prea mult spunându-mi că de-asta am nevoie. Dar nici n-aș fi avut cum să mă dau cu un pas înapoi. Nu când n-am trăit atâția ani din viață și când în sfârșit adrenalina a pulsat în mine mai violent ca niciodată.
M-au durut trandafirii lui. Nu mi i-am putut prinde-n păr. Mirosul lor, în schimb, mi-a intoxicat camera.
Așa cum te intoxică persoanele nepotrivite și urletele ce nu-ți părăsesc gâtlejul.
Când totul se dărâmă, alcoolul nu te-ajută. Așa cum nu te-ajută petrecerile care vin fără să le chemi. Prietenii care în teoriile și pledoariile lor uită cât de dement iubim atunci când facem saltul înainte. Nu-mi mai iau demult ca reper sfaturile prietenilor. M-au făcut s-aștept brațe ce n-au ales să cadă-n jurul meu.
Mi-au îngreunat procese de vindecare și m-au făcut să mă scârbesc de singurele momente în care m-am simțit în viață. Adevăru-i că fiecare poveste diferă și fiecare trebuie să aleagă până unde simte, până unde trage linie și unde e momentul în care îl întâlnești pe dracu’.
Am ajuns la paroxism fără să-mi propun și clar, fără să fiu pregătită să vomit de la atâta dragoste pierdută și-atâta neputință.
Mi-a cuprins mâinile și spatele într-un moment în care nu mai credeam în el. Într-un moment când nu eram implicată până în gât.
Buza prăpastiei era la mila alegerilor mele și am făcut exact ce-ar fi făcut orice adolescentă cu-aceleași idealurile și aceleași sclipiri în ochi: am sărit și-am știut că mă duc naibii. Am vrut să văd doar cât de amuzant poate să fie.
M-am lăsat mângâiată, m-am lăsat absorbită. Am știut c-acolo-apare-ndrăgostirea. Am știut că poveștile reale nu sunt perfecte, cele mai multe nici nu au voie să fie trăite.
Povestea asta n-ar fi trebuit nicicând să existe, nu cu atâta forță și atâta uitare de sine. Dar poate tocmai de aceea e atât de reală.
Inimaginabilul vine-n valuri. Voluptatea nu se cere trăită și nu vine rugată.
Voluptatea te sugrumă sub încercările tale de a o renega, de a-i stârpi puterea.
Te lupți cu-o mână invizibilă care îți strânge gâtul. O privești în ochi și-i spui frumos să plece. Îi bați cu pumnu-n masă. O dai afară. Pleci tu. Te găsește de fiecare dată.
E mai puternică, mereu mai puternică și mai arzătoare, mereu cere mai mult din tine.
Te cerni. Te descompui. Devii una cu focul care-ți bate-n sticlă și îți spune că ai numai câțiva ani.
Te acoperi de păcate doar pentru a combate netrăitul, pentru a-i micșora urmele de prostie, pentru a scuza neglijența.
Am trecut prin mâna ta în atâtea anotimpuri și de fiecare dată m-a cuprins altfel. Degeaba. Efectul era devastator.
Aceeași ochi m-au făcut să-mi pierd din răbdare, să aiurez. Să-mi vărs principiile așa cum n-am vărsat tot alcoolul pe care l-am avut ca pretext pentru nopțile noastre lungi de dragoste.
Nici nu știi dacă e mai crunt să mori de neputință, sau de dragoste neîmpărtășită.
Dacă nu le-ncerci pe toate nu ești om. Mi-ar fi plăcut să fiu prudentă. Să știu când să ajung acasă, să știu că-aduc atâta bucurie încât lumina nu se lasă așteptată, dar toate se învață.
Trăiești un om și-ți speli prin săruturi din traume. Construiești femeia care vei fi mâine.
Tu pui o cărămidă, el smulge zece. Nici nu îți mai bați capul. Muzica veche răsună în apartament. Paharele stau goale lângă pat. Tu râzi și râzi și plângi ca să râzi iar.
Devii femeie demențială, dar doar după ce te pierzi în neștire. După ce valurile de nedreptate te fac să-ți ridici bărbia și să-nțelegi că toată dragostea de care ai nevoie stă deja în pieptul tău. Și când o știi, apare-un el s-o cimenteze. Dar până-atunci te joci.
Te pierzi.
Ne distruge rutina, dar vai, cataclismele spre care ne împinge dorința de-a scăpa de ea nu pot fi măsurate nici atât.
M-am învârtit în paginile-atâtor clasici care au înțeles că singurul lucru relevant rămâne iubirea. Și nici nu știu dacă iubirea fericită, sau cea care te tulbură, care te macină, care te-aruncă și te-mpinge să faci salturi.
Îți dai drumul în gol și unde crezi că urma moartea, vezi că-nfloresc trandafirii.
Bistrița mea a fost cu doruri și blesteme.
Cu bucurii nemăsurate și clipe de care am tras până m-am plictisit. Lumina se-ntretaie cu demența așa cum gălăgia s-a lăsat peste-un oraș pustiu.
Pașii de mai târziu nu au uitat de-asfaltul peste care-am călcat fericită. Sau de apartamentul în care-am crezut c-o să înebunesc.
E viața cu de toate, dar asta doar dacă știi s-o privești. S-o iei în piept. Să nu ai milă. De tine și de-anii tăi de tinerețe. Să te arunci. Să speri. Să dori. Să scrii fără să te mai temi. Să scuipi iubirea asta oarbă care te-a măcinat până n-a mai rămas nimic.
Numai o voluptate pe care nu știi dacă s-o îmbrățișezi sau s-o dai naibii. Dezastrele apar acolo unde lipsește prudența, dar vai, fără dezastre nu ar mai exista atâta frumusețe…
