Poemul Floare albastră scris de Mihai Eminescu apare în prima etapă de creație, în anul 1873, prefigurând prin tematică și viziune poemul Luceafărul.
Poezia se încadrează în romantism, prezentând la nivelul textului particularități specifice. O primă trăsătură a acestui curent este amestecul de genuri literare. Prefigurând problematica din poemul „Luceafărul”, poezia „Floare albastră” se construiește tot pe baza unui schelet epic în care îndrăgostita îi reproșează bărbatului iubit lipsa de preocupare afectivă, concentrându-se pe lucruri ce ei îi sunt inaccesibile („Iar te-ai cufundat în stele!”). De asemenea, în strofele cinci-doisprezece, fata propune un scenariu de iubire în care îi adresează o chemare în mijlocul naturii, îmaginând formarea perechii, gesturile tandre, dar și despărțirea. Elementele dramatice sunt marcate de intervențiile dialogale, dar în esență, textul este unul liric, oglindind exprimarea directă a unor stări și sentimente precum nemulțumirea („Nu căta în depărtare / Fericirea ta, iubite…”) și, în principal, iubirea („De mi-i da o sărutare / Nimeni-n lume n-a s-o știe”).
O altă trăsătură care susține caracterul romantic al textului este prezența motivelor literare romantice. Motivul în jurul căruia este concentrat textul este motivul florii albastre, raportat la imaginea ființei iubite. În prelucrarea motivului florii albastre, Eminescu apelează și la elemente folclorice românești, unde floarea albastră este asociată cu floarea „de nu-mă-uita”. Acest motiv apare și în titlul poeziei, unde sintetizează cele două elemente: lumea terestră prin substantivul „floare” și lumea superioară a îndrăgostitului, asociată cu albastrul și infinitul. Întregul scenariu propus de fată rămâne un vis de dragoste, susținut la nivel morfologic de utilizarea verbelor la viitor („Și mi-i spune atunci povești / Și minciuni cu-a ta guriță / Voi cerca de mă iubești”). De asemenea, la nivelul textului se remarcă și motivul codrului și cel al florilor de tei, care sugerează lumea terestră, în opoziție cu spațiul cosmic ilustrat prin motivul nopții și cel al lunii.
Tema operei Floare albastră este una romantică, ilustrând un vis de iubire, o iubire imposibilă care nu se poate materializa din cauza diferențelor dintre persoanele iubite, personajul liric masculin aspirând la o condiție înaltă, identificându-se cu elemente cosmice. O primă imagine poetică pertinentă pentru tema operei este prezentată în cea de-a cincea strofă, fiind o invitație a pretinsei iubite într-un mediu retras, și anume, codrul: „Hai în codrul cu verdeață / Und-izvoare plâng în vale”. Astfel, pădurea este considerată un loc perfect pentru un asemenea scenariu de iubire, fiind un loc intim și revigorant. Cadrul ales corespunde unei lumi concrete, atrăgătoare, ce susține ideea de cuplu ideal.
Visul de iubire și implicit scenariul de iubire sugerat de persoana iubită este spulberat, această imagine poetică fiind ilustrată în ultima strofă: „Și te-ai dus dulce minune / Și-a murit iubirea noastră”. Această bruscă încheiere a visului amoros sugerează revenirea eului liric în planul realității, conștientizând că iubirea pe care i-o poartă partenerei sale nu este nimic mai mult decât o iluzie, ceea ce susține imposibilitatea împlinirii unei iubiri ideale. Mai mult, îndrăgostitul, prezentat drept o ființă superioară și rațională înțelege că omului superior îi este refuzată iubirea, iar solitudinea este asociată cu o stare de tristețe, conturată în ultimul vers al poemului („Totuși este trist în lume!”).
De asemenea, și elementele de compoziție și limbaj au un rol important în construcția textului, un prim astfel de element fiind relația de opoziție. Opoziția se stabilește între cele două planuri ale poeziei, cel al îndrăgostitului, definit ca un plan superior, cosmic, dominat de elemente astrale (stele, lună, „ceruri-nalte”) și cel al ființei iubite, definit ca un plan terestru și asociat cu natura ocrotitoare, cadru ferit de ochii lumii, propice pentru formarea perechii: „verdeață”, „izvoare”, „stâncă”, „prăpastie”. În plus, realismul îndrăgostitului este prezentat în antiteză cu idealismul fetei, marcat și de opoziția timpurilor verbale: planul fetei este redat preponderent prin verbe la viitor („vom visa”, „te-oi ținea”), iar planul îndrăgostitului este redat de timpurile prezent și perfect compus, timpuri verbale ce asigură certitudinea („am râs”, „te-ai dus”).
Un alt element care susține construcția poeziei este limbajul, marcat de expresivitate. Limbajul se remarcă printr-o bogăție stilistică specifică poeziilor romantice, având la bază metafora florii albastre, asociată ființei iubite, dar în același timp fata este definită prin intermediul unui epitet în enumerație ce conține atributele fetei: „frumoasă, nebună, albastră și dulce”. Putem observa, de asemenea, prezența comparației „roșie ca mărul” care ilustrează pudoarea indrăgostitei în momente intime și epitetul personificator „prăpastie măreață” care susține solemnitatea naturii, prezentând cadrul natural.
Poemul „Floare albastră” reprezintă o capodoperă a creației eminesciene din etapa de tinerețe, purtând în germene marile teme și idei poetice dezvoltate mai târziu în „Luceafărul”.
