Cafea cu lapte și un pic de miere

De când mă știu am adorat poveștile spuse înainte de culcare, seara, în căldura păturii și confortul pernei care miroase a “acasă”. Clișeul clasic al fiecărui happy-end și dragostea nemuritoare, care, pe atunci, iți făcea picioarele și degetele să furnice. Am trăit cu impresia că viața este un total paradis, fără greutăți sau griji. Simpla copilărie… până am dat de cruda realitate. Și mai târziu de tine.

Ca de fiecare dată eram în cafeneaua mea preferată, învățam, ca un student model ce sunt. Sau pur și simplu o nebună, ce a căzut pradă tiparului societății în care mi-a fost dat să trăiesc. Încercam să ignor obsesia mea pentru perfecțiune, și faptul că nu mă puteam mulțumi niciodată cu ceea ce aveam. Aș fi putut să fur o stea de pe cerul infinit, și tot n-ar fi fost îndeajuns. La naiba…aș fi putut să-l păcălesc pe însuși Diavol și-aș fi considerat că este “ norocul începătorului ”. Mi-am trăit viața într-un continuu du-te, vino, al neîncrederii… Până ți-ai făcut apariția, ca o briză de august în gerul lui februarie. Funny enough, mereu am știut că ești un copil al verii. Părul tău arămiu și pielea ușor colorată, nu se putea compara cu lipsa de viața a părului meu brunet și bruma de pe tenul meu alb ca laptele. Te-ai așezat pe scaunul de lângă mine, cu scuza că nu mai erau alte locuri în cafenea. Dar eu știam adevărul. Ai fost și vei fi mereu un mincinos foarte prost. Poate că iți pot învinui ochii care orișicât aș fi încercat să ii evit, reflectau tot ce simțeai în fiecare moment. Fiecare culoare în jocul ei amețitor ca un caleidoscop personalizat, doar pentru tine. Azi verde… mâine albastru… apoi amândouă, ca prin magie. Nimic din ce-ar fi putut înțelege ochii mei negri, ca de smoală. Ai comandat câte o cafea cu lapte pentru amândoi, și apoi m-ai mirat cu plăcerea ta pentru miere în cafea, care pe moment mi s-a părut bizară și neapetisantă, alegând să-mi beau cafeaua fără vreun îndulcitor, ca de obicei, calmându-mi corpul cu amărăciunea ușoară a lichidului cald.

Puțin spus că atunci a început povestea noastră: scurtă dar dureroasă. Ne întâlneam în fiecare zi, la aceeași cafenea, același loc, aceeași masă cu aceeași comandă. Devenise un ritual, și nu-mi doream să accept faptul că aș putea simți ceva pentru tine. Mă făceai să uit. Iar mie nu îmi place să uit. Nu îmi place să pierd noțiunea timpului și să uit lucrurile importante de care trebuie sa mă ocup. Însă în scurt timp ai devenit singura mea ocupație… Stele nu se culeg singure, iar eu voiam să le acaparez pe toate una câte una. Am încercat să evit să merg în locul ăla în fiecare zi, însă picioarele mele…nenorocitele mele picioare, mă conduceau fără a-mi asculta gândurile. Fără a-mi asculta rațiunea care-mi dicta să trec cu vederea și să nu mă las bătută. Însă ajungeam tot acolo. Lângă tine…lângă o cafea cu lapte și pe parcurs…puțină miere. Puțină miere adusă de fiecare lucru întâmpinat odată cu venirea ta. Primul sărut, prima îmbrățișare, prima privire… Prima despărțire.

“Mă mut în….” și restul e istorie. Am crezut că am prins cea mai strălucitoare supernovă. Dar a alunecat, și a căzut prin spațiul mic dintre degetele mele prea moi… prea subțiri pentru a avea puterea de a te ține pentru vecie…, aici…aproape. Damn…mi-ai dat o mie de motive să te urăsc, și încă două mii să te iubesc. Și unul dintre ele încă îmi dă speranță. Speranța că mâine te voi vedea acolo, cu cămașa ta șifonată și părul arămiu aruncat prin toate părțile de vântul de afară. Privirea ștrengară și zâmbetul strâmb, ce mă așteaptă acolo… la masă, cu o cafea cu lapte și putină miere. Îndeajuns de multă cât să-mi îndulcească sufletul, și să-mi acapareze amărăciunea nemuritoare, ce continuă să se topească în fiecare zi ca un cub de gheață în mijlocul lunii august…

Și acum am rămas la fel, cu gândul la tine, însă nu la cafenea, ci cu fața spre cerul rozaliu, urmărind fiecare avion ce trece pe cerul crepuscular. Și mă uit la fiecare… Trecând unul câte unul… plecând departe, însă niciunul nu s-a întors. Nici măcar tu…

 

Fotografie făcută de Ionașcu Nicolae.

Ivanciu Maria Luiza
Ivanciu Maria Luiza
Luiza are 17 ani și locuiește în județul Constanța. O pasioneaza muzica, scrisul și cititul, fiind o fire boemă și visătoare. Face parte din echipa POV21 din aprilie, iși dorește să aibă un viitor în domeniul limbilor moderne, si să-și dezvolte abilitățile in comunicare.

Similar Articles

Comments

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Cele mai populare