Ana Mănescu – despre arta de a fi și alte emoții

Ana Mănescu este o tânără scriitoare și traducătoare, a cărei zi de naștere nu întâmplător s-a ,,nimerit” să se intersecteze cu Ziua Internațională a Cărții. Aceasta a publicat un număr impresionant de romane în cadrul editurii Herg Benet, ce au ajuns să fie citite de un număr mare de persoane, atât adulți, cât și adolescenți.

Spirit libertin și visător, scriitoarea a acordat un interviu sincer, ce conține răspunsuri referitoare la cărțile ei, dar și ,,extrase” din experiențele sale personale.

Î: Bună, Ana! În primul rând, cum ai început să scrii? Şi cum ai trecut peste treaba cu Necuvintele lui Stănescu?

R: Eram fascinată de actul scrierii de mână, încă de când eram prea mică pentru a cunoaște literele. De acolo mi se trage. Cu intenție, ca Sonnja din alter.ego., am început în liceu. Nu știam atunci de ce aveam nevoia aceasta atât de puternică, dar am înțeles între timp: așa înțelegeam lumea și pe mine, așa îmi procesam emoțiile și anxietatea și durerile.

Sonnja e o versiune exagerată a începutului scriitoricesc. Ea simțea că nu există cuvinte care să exprime ceea ce simte. Eu mi le-am găsit, evident.

Î: Înţeleg că Sonnja este un alter-ego de al tău, aşa şi cu Robert din Stresul dintre orgasme? Personajele se aseamănă într-o oarecare măsură.

R: Într-adevăr, alter.ego. este într-o măsură bioficțiune, toate personajele sunt bazate pe mine, pe prietenele mele și pe îndrăgostelile mele de la 17-19 ani. Am picat în plasa debutului în care simți nevoia să te scrii, chiar dacă e mai mult ficțiune decât realitate în carte.

Din Stresul dintre orgasme, eu sunt mai mult Iana decât Robert. I-am împrumutat mult din cele mai slabe puncte ale mele Ianei. Lui Robert i-am dat doar frustrarea unui artist care nu dă tot ce poate. Și poate și drumul meu spre asumarea propriului destin.

Sonnja și Robert se aseamănă, e drept. Sunt artiști, ea scriitoare, el violinist, care doar visează, dar nu prea fac. Pe amândoi i-am adus într-un punct în care să realizeze că trebuie să înceapă. Și asta pentru că înțeleg foarte bine cum e să îți fie greu să pornești.

Î: Am observat că esenţa cărţilor tale (cel puţin aşa consider eu) constă în arta de a fi. De unde a pornit conceptul? Reuşeşti să încropezi această artă?

R: Esența cărților mele e parte iubire, parte moarte, în nenumărate sensuri. Și poate tocmai asta e arta de a fi din alter.ego., care era de fapt un mod mai poetic de a vorbi despre asumare și acceptare. A pornit din obsesia mea pentru autenticitate, pentru a fi cine ești, tot ce e în tine, chiar și când se bat cap în cap trăsăturile.

Cât despre mine, când am împlinit 29 de ani, primăvara aceasta, am răsturnat toate convingerile pe care le aveam despre mine. Deci nu doar că nu stăpînesc arta de a fi, nici măcar nu știu cine aș putea fi. Dar mi-e mai bine în căutarea de acum decât mi-era în certitudinea de dinainte.

Î: Îmi imaginez că personajele din alter.ego. sunt bazate pe personaje din viaţa reală, cum au reacţionat când s-au trezit personaje de carte?

R: Sunt bazate pe oameni adevărați, dar nu sunt oglinzi ale lor. Nu cred că a citit vreunul dintre ei cartea gândindu-se că se va regăsi ca în realitate. Sunt exagerări ale unor trăsături din ei cu care rezonam cel mai mult în momentul acela.

Î: În cărţi, vorbeşti de intensitatea uriaşă a emoţiilor tale, totuşi, ai avut vreodată momente de amorţeală? Sau ţi-ai dorit vreodată să nu mai experimentezi totul cu aşa o intensitate?

R: În realitate, intensitatea asta se traduce într-o anxietate care nu prea lasă loc de amorțeală. Însă nu aș vrea ca trecutul să fi fost altfel. Nu a fost ușor, cum nu a fost nici tragic, dar a fost ce m-a adus aici. Să îmi doresc să fi fost altfel ar însemna să vreau să fiu cu totul alt om. Și asta nu e ceva de rezolvat în trecut, ci acum și de acum încolo. Oricât de greu ar fi să trăiesc cu anxietatea, somatizarea, gânditul excesiv și catastrofarea, nu le-aș da pe amorțeală. Dacă e să vorbim de extreme, prefer să simt totul, decât să nu simt nimic. Dar ideal ar fi un echilibru.

Î: Ana, tu crezi în idealuri? Dacă da, care sunt idealurile tale?

R: Cred. Întotdeauna am vrut să fiu o persoană bună, mereu mai bună, care să facă lumea un strop mai bună. Se schimbă felul în care se manifestă asta, dar e în esența tuturor deciziilor și viselor mele.

Î: Am observat că Robert cântă la vioară, în timp ce în alter.ego. Sonnja îşi doreşte o fată care să cânte la vioară; de unde provine motivul?

R: Este instrumentul meu preferat. Când eram mică și mă prefăceam că scriu, visam și la asta, să fac vioară. Dar am ales încă de atunci scrisul. Și, oricum, eu am degete de pianistă.

Î: Crezi în lucrurile predestinate?

R: Nu știu. Sunt lucruri pe care nu ai cum să le știi niciodată cu certitudine, iar eu cred că mai există un strop de magie pe lumea asta. Sunt într-un echilibru în momentul ăsta: fac tot ce pot face eu, iar ce nu pot controla, las în voia sorții, am încredere că orice s-ar întîmpla, va avea un rost, voi găsi un rost în asta.

Î: Iana şi Candy sunt versiuni ale persoanei tale sau versiuni ale iubirilor tale?

R: De Iana ți-am spus că este cea mai slabă parte din mine, aia bolnavă, anxioasă și deznădăjduită. Candy e efectiv cine se dovedește a fi, dar nu pot da detalii fără să stric toată distracția revelației finale.

Î: Cum te-ai simţit în liceu? Dar în facultate? Îţi doreşti să schimbi ceva din ce s-a întâmplat?

R: Ca om – superb, ca studentă – chinuită. Nu m-am împăcat niciodată cu sistemul nostru de învățământ, în mare parte din vina mea, pentru că prefer să studiez singură, interdisciplinar, să înțeleg, nu să tocesc, să sap în ce îmi stârnește o scânteie, să las deoparte ce nu mă inspiră sau ce a venit în momentul nepotrivit. Și în școală nu poți face asta. Am luat note mari la bac, am intrat la două facultăți, nu am terminat-o pe niciuna. Și, sigur, am avut circumstanțele unei îmbolnăviri, dar înțeleg acum că probabil oricum nu le-aș fi terminat.

Nu e mediul meu. Încă învăț, o să învăț toată viața, sunt silitoare și curioasă și lacomă, dar nu într-un cadru oficial. Aș fi vrut să am o diplomă, mă sperie cumplit lipsa ei, dar lucrurile s-au întâmplat cum s-au întâmplat și nu are sens să vreau altceva de la trecut, după cum îți spuneam mai devreme.

Î: Ce sfat ai pentru tinerii care îşi doresc să schimbe ceva?

R: Să o facă! Să aibă un plan, dar să nu rămână blocați în el. Și să nu le fie frică să eșueze. Doamne, cât o facem de-a lungul vieții. Dar e bine. Acolo se întîmplă de fapt schimbările durabile și lecțiile.